O viaţă dublă

Ne cunoscusem întâmplător, nu ne-a trebuit mult timp ca să recunoaştem că ne plăcem unul pe altul. A fost ceva… neprevăzut – un fel de atracţie la prima vedere; misterios – curiozitatea să ne cunoaştem mai bine; direct – uşurinţa cu care vorbeam şi ne împărtăşeam lucruri, ne făcea să credem că suntem făcuţi unul pentru altul, însă, problema delicată era că fiecăruia îi era atribuit un partener şi… mici responsabilităţi. … 

Totul a fost ca o joacă la început, crezând că putem fi destul de maturi încât să nu investim sentimente, ci doar să folosim timpul alocat pentru umplerea golurilor noastre şi cel mai important să trăim clipa, atât cât va fi posibil, iar apoi când nu va mai fi posibil să ne strângem mâinile şi să trăim pentru tot restul vieţii noastre cu amintirile frumoase petrecute între noi.

În teorie, a fost simplu de exprimat. Amândoi am spus acelaşi lucru, gând la gând… pe aceeaşi lungime de undă. Ne întâlneam destul de des, cu un timp alocat bine stabilit, ceea ce nu credeam că se va întâmpla între noi era pe cale să se întâmple. Bucuria din ochii noştrii când ne vedeam putea fi recunoscută de oricine, chiar dacă făceam eforturi să ascundem asta, nu ne ţineam de mână şi nu ne sărutam în public.

Atunci când ne aflam într-o încăpere ne schimbam radical, amândoi… doi pupăcioşi, nu ne mai săturam unul de altul, iar asta era ceva pozitiv, însă, în noi au dospit ceva sentimente, uneori ne imaginam cum ar fi viaţa noastră trăită ca un cuplu. Deşi se înfiripase ceva între noi, undeva a fost un declic iar noi nu am reuşit să păstrăm relaţia vie ca până atunci.

Vestea despărţirii nu mi-a picat bine, mai ales am primit-o prin telefon, nu apucasem să ne vedem pentru ultima oară, să ne strângem în braţe ca odinioară, să ne sărutăm ca-n vremurile bune… să… şi mai multe. O vreme am fost trist şi abătut, cu gândul doar la ea. Vorbeam cu ea la telefon mai mereu, dar nu mai vorbeam ca înainte… nu mai vorbeam despre noi, băteam câmpii cu problemele noastre de la servici, însă adevăratul subiect eram noi. Ce nu mai era de actualitate.

Într-un final am reuşit să o conving să ne întâlnim pentru ultima oară, să ne luăm rămas bun aşa cum se cuvine. Am rezervat o cameră la hotel. Anunţasem acasă că întârzii puţin… probleme de servici, cum se spune de obicei. Ca să profităm de mai mult timp am plecat de la muncă cu o oră mai devreme… aşa zise probleme personale.

La ora stabilită ne-am întâlnit în apropierea hotelului. Ca de fiecare dată, am păstrat distanţa în public. Doar saluturile obişnuite, un sărut scurt pe buze, fără să ne atingem cât timp ne aflăm în public, din precauţie. Starea ei de spirit era bună, deschisă, veselă… ca înainte. Mă gândeam că poate îi întorc decizia şi vom relua relaţia noastră.

În cameră, am închis uşa cu cheia, să nu intre cineva peste noi din greşeală. Şi-a pus geanta la intrare apoi s-a descălţat de pantofii cu toc. După ce m-am descălţat şi eu m-am dus lângă ea. M-am aşezat în faţa ei, aproape lipit de ea. O priveam de sus… fără tocuri era mult mai mică ca mine. Se uita la mine şi zâmbea uşor… cu o privire ca şi când ar spune… bine, şi acum ce facem?

M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o scurt pe buze. Aveam ceva emoţii, m-am simţit de parcă era pentru prima dată, deşi pierdusem numărul de câte ori ne-am iubit pe ascuns. Am prins-o de mijloc şi mergând înainte ne-am lipit de zid. Se uita în ochii mei, parcă fără să clipească, aştepta să vadă ce urmează. I-am prins mâinile de la încheieturi şi le-am ridicat sus, lipindu-le de perete.

Îmi venise în minte să jucăm ceva mai dur, mai autoritar. Nici o tresărire, nici o reacţie la gestul meu. Aştepta cuminte, cu un mic zâmbet în colţul gurii, privindu-mă atent. Mă cunoaşte foarte bine, ştie că nu aş putea să-i fac rău vreodată.

Mi-am lipit cu putere gura de a ei. Am vrut să o muşc de buze, doar m-am prefăcut apoi am renunţat la idee ca să nu-i las semne ce o puteau da de gol. I-am eliberat gura apoi i-am spus din toată inima:

– Să nu mă mai părăseşti… niciodată!

Nu mi-a răspuns. Mi-ar fi plăcut să spună ceva pozitiv, însă nu am insistat. Poate de teamă să nu stricăm momentul. Am luat-o în braţe, am ridicat-o pe umeri, m-am îndreptat către pat şi i-am dat drumul acolo apoi am sărit deasupra ei. I-am prins din nou mâinile şi i-am spus:

– Acum nu mai scapi, eşti a mea.

A încercat să fie serioasă dar nu a reuşit şi a izbucnit în râs. Mi-a explicat de ce a râs:

– Încerci să pari un dur, dar tu nu eşti aşa şi mă amuză asta…

Doar pentru amuzamentul ei am mai făcut puţin pe durul apoi am devenit serioşi amândoi. Iute ne-am dezbrăcat de haine apoi am revenit în pat, urcându-mă deasupra. Părea totul natural între noi, deşi nu ne mai întâlnisem se multă vreme, nu uitasem de preferinţele celuilalt. Începând de la mângâieri şi săruturi, atingeri delicate… mişcări mai lente şi mai energice, poziţii diverse… orgasme fără număr pentru ea şi satisfacţie mea la final.

Obişnuitul timp alocat, cele două ore, au trecut cât ai clipi. Ar fi trebuit să ne îmbrăcăm, însă am profitat de acest moment şi am rămas îmbrăţişaţi vreme de 15 minute, apoi ne-am îmbrăcat iute să plecăm. Înainte să ieşim pe uşă, devenise marcă înregistrată pentru noi… ne-am luat în braţe, ne-am strâns puternic şi ne-am sărutat câteva minute bune.

Făceam asta des, un fel de rămas bun înainte să plecăm în drumul nostru, pentru că nu făceam asta în public. Ceva din mine îmi spunea că acesta este mesajul de adio şi că nu va mai există cuvântul noi. Nu i-am spus ce simt şi am plecat împreună către staţia de metrou.

La despărţire, un scurt sărut pe obraz, apoi fiecare a luat-o în direcţie diferită. M-am întors spre ea privind cum se îndepărtează în timp ce se afla în interiorul trenului. A doua zi, am vorbit la telefon, am vrut să aflu părerea ei despre noi. Răspunsul ei nu a fost pe placul meu, motivul cam încurcat, s-a bâlbâit putin. Adevăratul motiv – cred că am fost înlocuit.

Rapid a intrat în viaţa mea… la fel de rapid a ieşit. Să fii iubită!

Domnu' Roz

Autor: Domnu' Roz

Domnu' Roz +18 – Artă erotică, povestiri, fantezii…

Lasă un răspuns