Noaptea are altă textură în București. Pe Calea Victoriei, luminile par să curgă pe asfalt ca un șampanie rece vărsată intenționat, iar ferestrele înalte ale clădirilor vechi îți arată, dacă știi să privești, reflexii ale vieților pe care le-ai putea trăi. Acolo am învățat să merg cu tocurile pe linia fină dintre cine am fost și cine devin. …
Pe Dan l-am iubit fără negocieri. Îl iubesc și acum, doar că altfel. El a fost primul care mi-a spus că frumusețea mea e o limbă străină pe care merită s-o vorbesc fluent. Că privirea mea deschide uși. Că vocea mea liniștește camere. Că mersul meu spune „da”, chiar și când buzele rămân tăcute. Cu el am descoperit că lumea e mai largă decât „corect” și „greșit”, că există un areal vast între ele, plin de curiozitate, de dialog, de reguli scrise în creion. „Suntem noi, nu regulile”, mi-a spus într-o seară, când ne plimbam pe lângă Ateneul Român, iar umbrele clădirilor se împleteau cu ale noastre.
Apoi au urmat doi ani în care am experimentat. Nu o să pictez scene. O să spun doar atât: am învățat să mă privesc în oglindă fără să caut aprobări. Am învățat ce înseamnă un „nu” spus ferm, dar și un „poate” rostit ca un zâmbet. Am învățat să conduc, nu să fiu condusă. Bucureștiul a fost profesorul în: baruri discrete, hoteluri cu recepții învelite în marmură, lifturi care se închid silențios peste secrete. Între mine și Dan s-a născut o onestitate nouă, ceva ce nu găsești în manuale.
Ne întorceam acasă târziu și nu ne întrebam „de ce?”, ci „cum te-ai simțit?”. Câteodată, răspunsul meu era o scurtă tăcere. Alteori, era un „mai vreau să știu”. Într-o seară de iarnă, am intrat pentru prima dată în hotelul acela de pe Magheru despre care se vorbește în șoaptă. La parter, miros de piele fină și citrice. La etajul 8, un lounge scăldat în lumină caldă, în care se auzeau pahare întâlnindu-se cu intenție. Șeful de sală m-a măsurat din priviri cu profesionalismul cuiva care vede povești intrând și ieșind zilnic.
-Bună seara… a spus… Știți deja unde mergeți?
-Știu mereu, i-am răspuns, și am simțit cum replicile potrivite îmi vin natural, ca și cum le exersasem o viață întreagă.
În acea noapte, am înțeles cât de mult mă schimbasem. Nu mai intram în încăperi, le locuiam. Nu mai lăsam rochia să mă poarte, o purtam eu pe ea. N-am nevoie de confirmări. Le primesc oricum, în felul în care se așază tăcerea când vorbesc, în felul în care se mișcă lumina pe încheieturile mele atunci când îmi ridic paharul, în întrebările care apar de la oameni obișnuiți să nu întrebe nimic. Dan a observat primul.
-Ești altfel. … a zis, într-o dimineață în care cafeaua mirosea a promisiune. … Nu mai ești curioasă. Ești sigură.
Am zâmbit.
-M-ai vrut puternică. … i-am amintit.
-Nu m-am răzgândit … a zis el. … Doar că puterea asta te-a ales pe tine la fel de mult cum ai ales-o tu.
Așa a început… să spunem… „cariera”. O spun cu ghilimelele pe care le merită orice etichetă care nu reușește să cuprindă un drum. „Profesionistă.” Un cuvânt ce sună rece, birocratic, un cuvânt cu muchii. Eu l-am rotunjit cu parfum, cu disciplină, cu artă. Nu lucrez cu promisiuni. Lucrez cu prezență. Nu vând nimic. Curatoriez momente. Schimb aerul dintr-o cameră. Într-o lume grăbită, ofer atenție cu încetinitorul.
Am pornit discret, cu recomandări care circulă doar între oameni ce știu să păstreze tăcerea. Apoi, codurile au început să se scrie singure: elegante, simple, fără cuvinte mari. O rochie neagră până la genunchi pentru întâlniri concise, mătase fluidă pentru seri lungi, un ruj mat când îmi trebuie autoritate, luciu când vreau să las șansele să curgă. O regulă fixă: demnitate. Fără ea, orice lux e ieftin.
Bucureștiul m-a adoptat în felul lui. Îmi știe pașii, îmi cunoaște hotelurile preferate, geamurile de mașină care opresc exact unde trebuie. Mă întâmpină cu lumini printre care pot dispărea oricând, fără zgomot. Îmi place să conduc noaptea pe Splaiul Independenței, cu muzica dată atât de încet încât pare un secret. Îmi place să intru la barul acela mic din Dorobanți, unde barmanul îmi toarnă mereu același amestec fără să-ntrebe: puțin amărui, puțin dulce, ca mine.
Cu Dan am rămas doi aliați. Ne vedem între zboruri, între proiectele lui, între serile mele. Între noi nu mai există gelozie. Există raportări, strategii, o camaraderie care ar scandaliza manualele de psihologie.
-Te privesc cum intri într-o cameră și simt că ai câștigat înainte să începi. … îmi spune.
-Pentru că știu ce vreau. … îi răspund.
-Și pentru că știi ce nu accepți. … adaugă el, mereu cu punctul pe i-uri.
Nu mă feresc de oglinzi. Mă feresc de clișee. Niciodată nu fac promisiuni care nu depind de mine. Îmi place să negociez timpul — cel mai scump produs de pe piața lumii. Când spun „o oră”, e o oră sculptată. Când spun „două”, sunt două capitole cu finaluri curate. Când spun „discreție”, e un zid pe care nu urcă nimeni. De aceea, telefoanele mele sună doar când trebuie. De aceea, ușile se deschid exact atât cât aleg eu.
În lumea asta, luxul autentic nu e în etichete. E în calm. În așezare. În a ști când să pleci. În a înțelege că nu fiecare „da” merită rostit. Că un „nu” spus frumos poate fi mai seducător decât orice accesoriu. Uneori, stau la fereastra unui apartament de la etajul 12, privesc peste oraș și îmi repet regulile: nu explic, nu justific, nu improvizez când vine vorba de mine. Să par simplă, dar să fiu construită. Să par caldă, dar să fiu lucidă. Să par aproape, dar să știu mereu cum să rămân eu însămi.
Unii îmi spun că joc un rol. Eu știu că l-am scris. Că m-am așezat în el cum te așezi într-un fotoliu perfect croit pentru umerii tăi. Că nu e despre bani — aceia vin oricum când îți înveți valoarea — ci despre control. Despre libertate. Despre a-ți alege seara, parfumul, momentul în care pleci și cel în care rămâi. Despre a face din feminitate o arhitectură în care oricine intră simte că trebuie să pășească încet, cu respect.
Sunt seri când mi se face dor de începuturi. Îl sun pe Dan și ieșim ca pe vremuri, fără plan. Îmi prind părul la întâmplare, îmi iau geaca lui pe umeri. Râdem ca doi adolescenți. Povestim nimicuri.
-Ți-e teamă vreodată?… mă întreabă.
-Doar de plictiseală. … îi spun. …Și de minciunile mici.
Își trece degetele peste linia maxilarului meu.
-Atunci ești bine… zice. … Cât timp adevărul tău rămâne neted, ești bine.
Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Cei care trebuie să înțeleagă, înțeleg dintr-o privire. Ceilalți au voie să creadă ce vor. Eu îmi văd de ritmul meu. De semnele discrete. De mesajele care se trimit cu o oră înainte și conțin doar un detaliu: un loc, o culoare, un acord. Nu vând nimic. Creez cadranul. Învârt secundarul. Îmi aparțin.
Într-o noapte de vară, m-am oprit singură în fața Ateneului. Era târziu, iar treptele erau goale. Am stat acolo, în rochia mea simplă, cu telefonul în silențios, și am respirat. Bucureștiul foșnea ca o pădure ascunsă sub piatră. M-am gândit la fata care am fost — la ezitări, la rușini învățate de la alții, la întrebările frânte. Apoi m-am gândit la femeia care sunt. La felul în care îmi duc umerii, la curajul de a pleca atunci când respectul iese pe ușă, la determinarea cu care îmi clădesc viața fără a cere permisiune.
Am coborât treptele încet, ca pe o scenă. M-am uitat în sus, către cupolă, și mi s-a părut că orașul îmi face o reverență. Poate mi s-a părut. Poate doar eu mi-am făcut una. Am zâmbit. Asta e frumusețea. Să știi când să te apleci în fața ta.
Acum, când cineva mă întreabă ce fac, spun ceea ce am învățat să spun: „Construiesc seri pentru oameni importanți.” Importanți nu înseamnă faimoși. Înseamnă aceia care știu valoarea tăcerii și a unei priviri care spune totul fără să ceară nimic. Pentru restul, am un alt răspuns: „Lucrez în frumusețe.” Și e adevărat. Lucrez cu lumina, cu timingul, cu aerul din camere și cu felul în care se așază cuvintele.
Povestea? E simplă. A început cu noi doi, cu mine și Dan, cu o discuție despre libertate pe o bancă din Parcul Ioanid. S-a continuat cu seri în care am învățat să mișc lumea cu un gest mic. Acum curg prin oraș ca o linie de tuș trasată cu mâna sigură. Îmi plac începuturile. Finalurile le las deschise.
Pentru că, dacă există ceva ce m-a învățat Bucureștiul, e asta: ușile bune nu se trântesc. Se închid încet, în urma ta, lăsând o dâră subțire de lumină. Iar eu, Ana, merg mai departe pe dunga aceea de lumină, cu capul sus, cu pașii măsurați, cu arta mea de „profesionistă” a eleganței purtată ca pe o semnătură nevăzută.
Poate mâine voi schimba codul: alt parfum, altă rochie, alt bar în care barmanul încă nu mă știe. Poate voi lua un zbor la prânz și mă voi întoarce noaptea, când orașul doarme, doar ca să-i fur din liniște. Poate îl voi suna pe Dan și vom tăcea împreună, fiecare cu viața lui perfect încheiată pe margini. Poate.
Ce știu sigur e că nu mă opresc. Nu din curaj nebun, ci dintr-un fel de pace pe care am construit-o cărămidă cu cărămidă: demnitate, discreție, dorință. Restul e decor: lumini pe Calea Victoriei, un lift care se închide lin, un pahar care ciocnește alt pahar și, undeva, un „bună seara” rostit cu respect.
Finalul? Îl scriu în fiecare noapte, cu rujul șters pe interiorul unui pahar, cu tocurile așezate lângă canapea, cu telefonul pe mut. Și peste toate, liniștea mea. Liniștea unei femei care a învățat să fie, pur și simplu, de partea ei.
Poveste scrisa de Ana si Dan
Dacă ţi-a plăcut ceea ce ai citit… nu beau cafea… dar cu o prăjitură mă poţi cumpăra… ador “savarina”.
https://revolut.me/florincerchez
Materialele publicate pe acest blog intră sub incidenţa dreptului de autor. Copierea totală sau parţială, distribuirea şi difuzarea neautorizată reprezintă o încălcare a dreptului de autor şi se pedepseşte conform legii. Pentru contact folosiţi adresa: domnuroz@yahoo.com
