Era aproape miezul nopții când Elisabeta se întoarse acasă, legănând în mână o pungă de hârtie cu două portocale, un buchet mic de lavandă și o sticlă de vin roșu. Trăia într-o mansardă cochetă dintr-un cartier mai boem al Bucureștiului, decorată cu plante, cărți împrăștiate și tablouri vechi luate din târguri de vechituri. La cei treizeci și cinci de ani ai ei, se simțea prinsă într-un paradox: pe de o parte, iubea libertatea pe care i-o oferea singurătatea, iar pe de altă parte, își dorea din ce în ce mai mult să fie atinsă, sărutată, mângâiată și iubită de un bărbat care să-i înțeleagă universul. …
Clătină din cap încet, conștientă de contradicția propriilor sentimente. Deschise ușa apartamentului, lăsă cumpărăturile pe masa din sufragerie, apoi își dezbrăcă pardesiul și îl aruncă pe canapea. Aprinse lumina caldă, abia pâlpâind, a unei veioze cu picior lung din colț, care crea umbre seducătoare peste pereții mansardei. Elisabeta lucrase ca traducătoare de romane franțuzești și adesea, printre cuvintele străine, căuta o poezie a vieții care să îi dea un sens.
Tradusese de curând un volum de nuvele romantice, cu scene fierbinți, și se surprinsese tresărind la descrierea unei îmbrățișări pasionale de pe străduțele din Paris. Era un sentiment ciudat: să fii singură și totuși să te pierzi în povestea altcuiva. Își turnă un pahar de vin, luă o înghițitură și închise ochii. Sub pleoapele grele, un fior cald îi trecu prin corp, de la ceafă până la călcâie. Încă nu știa că aceea era noaptea care avea să-i schimbe cursul vieții.
Începutul atracției
Două zile mai târziu, Elisabeta se afla într-o cafenea-anticariat, lângă Parcul Ioanid, unde obișnuia să-și bea cafeaua și să răsfoiască reviste literare. Îi plăcea aroma boabelor de cafea proaspăt râșnite și zgomotul abia perceptibil al păgânilor întoarse. Pe un fotoliu vechi de catifea albastră, răsfoia absentă o carte de poezie contemporană. La un moment dat, simți că cineva o privește. Ridică ochii și zări un bărbat, cam de aceeași vârstă cu ea, cu păr negru, ușor ondulat, îmbrăcat într-un palton negru lung și o eșarfă gri. Îi zâmbi timid și se apropia.
— Bună, iartă-mă că te deranjez. Crezi că pot să mă așez și eu aici? Toate celelalte mese sunt ocupate.
Elisabeta îi făcu loc să stea pe fotoliul de lângă ea, inima bătându-i un pic mai repede. Ceva în glasul lui, cald și puțin răgușit, îi dădu fiori.
— Sigur, nicio problemă, răspunse ea.
Bărbatul se așeză și își comandă o cafea neagră. O privi un moment, apoi se prezentă:
— Mă numesc Iancu. Am intrat aici atras de mirosul de cafea și de aerul boem. Pare și locul tău preferat, așa-i?
Elisabeta zâmbi, confirmând. După primele politețuri, discuția alunecă într-o direcție surprinzătoare: despre cărți, artiști români și poezia locurilor ascunse din București. Elisabeta descoperi că Iancu avea un fel aparte de a pune întrebări, direct, dar și cu o dulceață subtilă. Au stat de vorbă mai bine de o oră, timp în care ea simțea că i se dezmorțește inima. Simțea ceva electrizant: un magnetism pe care îl mai cunoscuse o singură dată în viață și care dispăruse brusc, lăsând-o singură și confuză. La plecare, Iancu o întrebă firesc, cu un surâs seducător:
— Îți pot lua numărul de telefon? Mi-ar plăcea să continuăm discuția.
Elisabeta i-l dădu fără ezitare, iar el îi trimise imediat un mesaj, pentru a-l avea și ea pe al lui.
— Dacă ai timp într-o seară, poate bem un pahar de vin împreună…
Ea îi zâmbi, strângând la piept cartea de poezie.
— Da… cu mare drag.
Mesajele nopții
Încă din seara aceea, Elisabeta și Iancu începură să-și trimită mesaje lungi, pline de subînțelesuri. Discutau despre filme, despre muzică, despre pasiuni și, uneori, despre dorințe ascunse. Vorbeau la telefon până târziu în noapte, iar orele păreau să zboare atunci când glasul lui grav se contopea cu respirația ei ușor întretăiată. În timp ce stătea întinsă pe canapea, vorbea cu el în șoaptă, și simțea cum tensiunea dintre ei crește. Gândul că era atrasă de un bărbat pe care nu-l cunoștea decât de câteva zile îi dădea un fior de anticipare. La un moment dat, Iancu i-a spus:
— Ai o voce care… nu știu… parcă mă cheamă la tine.
Elisabeta zâmbi, deși el nu putea s-o vadă. Vocea lui îi aducea un sentiment intens, aproape primejdios. Cuvintele lui, așternute pe ecranul telefonului sau șoptite prin receptor, aveau puterea să o facă să tresară ca și cum ar fi fost atinsă fizic. Într-o noapte, după ce au discutat despre cărți, despre un film franțuzesc și despre libertatea de a iubi, Iancu îi trimise un mesaj scurt:
— Mă gândesc la buzele tale.
Elisabeta simți că inima i se face tot mai mică, iar un val de căldură îi cuprinse obrajii. Îi răspunse, cu inima în gât:
— Și eu la ale tale.
Primul sărut
După câteva zile de așteptare și mesaje din ce în ce mai fierbinți, Iancu o invită la el, să gătească împreună. Locuia într-o casă veche, renovată, pe o stradă ascunsă din apropierea Parcului Carol. Curtea mică, cu o masă de lemn și doi meri înfloriți, îi dădea aerul unei insule intime în mijlocul orașului aglomerat. Elisabeta se îmbrăcă fără să exagereze: o rochie simplă de culoarea vinului, peste genunchi, un pulover subțire și pantofi comozi. Părul și l-lăsă ușor ondulat, iar parfumul cu note de iasomie și vanilie îi contura aura de feminitate caldă.
Când ajunse, Iancu o întâmpină cu un surâs larg și un buchet de flori de câmp. Casa sa era luminoasă, cu ferestre mari, iar bucătăria, cea care interesa cel mai mult în seara respectivă, avea un blat de lemn masiv, plin cu ingrediente: roșii, busuioc, ulei de măsline, paste artizanale. În timp ce găteau, corpurile lor se apropiau involuntar. Odată, când Elisabeta se întinse să ia sarea, mâna i s-a intersectat cu mâna lui, iar scânteia care se aprinse în aer era imposibil de ignorat. Râzând, ea lăsă sarea deoparte, iar el o privi direct în ochi.
— Am așteptat momentul ăsta de când te-am zărit în acea cafenea.
Vorbea încet, iar cuvintele lui păreau să se lipească de buzele ei, care tremurau de emoție. O atinse cu o mână pe talie și, înainte ca ea să-și dea seama, buzele lor s-au contopit. A fost un sărut moale, plin de nerăbdare și dorință. Simțea gustul de busuioc și de vin roșu pe buzele lui, iar trupul îi devenea parcă mai ușor, gata să se topească.
— Poate ar trebui să… să nu lăsăm pastele pe foc prea mult, șopti ea, deși tot ce își dorea era să continue acel sărut.
El zâmbi, o mai sărută o dată, mai scurt, apoi se întoarse la cratiță.
— Avem toată seara la dispoziție, îi spuse, cu o privire care promitea mai mult decât o simplă cină.
Cină cu note de pasiune
Cina a fost delicioasă, dar niciunul dintre ei nu-și concentra prea mult atenția la mâncare. Privirile se intersectau la fiecare înghițitură, picioarele li se atingeau ușor sub masă. La desert, Iancu îi oferise o prăjitură de ciocolată, iar Elisabeta i-o întinse la gură cu un surâs.
— Nu ți-e teamă să mănânci din mâna unei femei pe care o cunoști de doar câteva zile? Îl tachină ea.
— Dimpotrivă, îmi place să risc. Mai ales când e vorba de femeia asta, răspunse el, mușcând din prăjitură și, în același timp, sărutându-i degetele delicate.
Inima ei se zburlea de emoție, iar trupul îi răspundea, învolburându-se ca un râu de primăvară ce abia topește gheața. Când terminară de mâncat, se ridicară de la masă și se priviră, știind amândoi că momentul acela trebuia să aibă o continuare. Iancu o luă de mână și o conduse într-o cameră de zi, cu un șemineu mic și un covor pufos pe podea.
— Dansezi cu mine? Întrebă el.
Elisabeta se lăsă purtată într-un dans imaginar, în care mișcările erau ghidate de respirația lor și de tensiunea ce plutea în aer. Degetele ei se încleștară în spatele lui, iar buzele i se încleștară pe gâtul lui, explorându-l subtil. În acea seară, cu șemineul jucând umbre pe pereți, au lăsat dorința să se înfiripe. Fără griji, fără cuvinte inutile, doar cu un sărut după altul, cu atingeri alunecoase care promiteau un abandon reciproc în brațele celuilalt.
Apropiere și temeri
Timp de câteva săptămâni, Elisabeta și Iancu au trăit fiecare întâlnire ca și cum ar fi fost ultima. Savurau vinuri aromate, explorau mici restaurante, făceau plimbări nocturne pe străduțe lăturalnice. Își trimiteau mesaje de dor și, de câte ori se revedeau, între ei se încingea o flacără aproape palpabilă. Totul părea perfect, însă Elisabeta nu se putea elibera în totalitate de teama că acea pasiune intensă s-ar putea stinge la fel de brusc cum apăruse.
Îi fusese teamă să se lase purtată de val. De fiecare dată când el o săruta, simțea că se descoperă pe sine într-un fel nou, irezistibil și dulce-amărui. Într-o seară, după ce petrecuseră împreună la un concert, ea rămase peste noapte la el. Își aminti de fiorii aceia care o cuprinseseră când Iancu își trecuse degetele prin părul ei și-i șoptise, cu o delicatețe fierbinte:
— Te doresc, Elisabeta.
Vocea lui avea ceva profund, ca un basm rostit la ureche. Cuvintele lui păreau să îi spună că era dorită exact așa cum era: cu ciudățeniile, tăcerile și pasiunile ei.
— Și eu te doresc, răspunse ea, cu inima pulsând nebunește.
Noaptea dezlănțuirii
Zăpada abia se topea pe acoperișurile Bucureștiului, în timp ce Elisabeta se pregătea pentru o seară specială la Iancu. Aceea era seara când decisese să dea frâu complet dorinței, să-și lase sufletul și trupul să fie împinse la maximum de pasiune. Purta o rochie neagră din mătase, subțire, care îi scotea în evidență formele. În loc de pulover, alese o jachetă elegantă, iar pe dedesubt, lenjeria fină, abia cumpărată, care îi dădea un sentiment de siguranță și senzualitate.
Când ajunse la el, bătăile inimii îi erau accelerate. Iancu deschise ușa și, în loc de salut, o trase spre el și o sărută apăsat, apăsându-și palmele pe talia ei. Elisabeta răspunse cu aceeași intensitate, iar în acel sărut simți tot dorul pe care îl adunaseră de-a lungul zilelor.
— Nu vreau să ne grăbim, spuse ea, deși fiecare fibră a trupului său tânjea după el.
— Nu ne grăbim, o asigură Iancu, cu un surâs seducător. Dar te previn: mi-am dorit atât de mult clipa asta, încât va fi greu să mă abțin să nu te sărut continuu.
Și exact asta făcu. O trase pe canapeaua moale din living și o sărută pe gât, pe umeri, apoi își trecu buzele pe clavicula ei, făcând-o să tremure. Elisabeta îi mângâie părul și îi sărută obrajii, gâtul, și pătrunse cu degetele pe sub cămașa lui, simțindu-i pielea caldă. În lumina difuză, contururile trupurilor lor desenau umbre senzuale. Fiecare atingere era nouă, o descoperire, un limbaj secret pe care îl construiau împreună. Mâinile lui îi aliniau fiorii, iar buzele lui îi ofereau senzații pe care nu le mai trăise de mult.
Pantofii ei alunecară pe covor, iar rochia se ridică ușor, lăsând să se vadă picioarele ei lungi. Iancu îi sărută genunchii și urcă încet spre coapse, într-o explorare care părea să nu se mai termine, în timp ce ea îl trăgea de umeri, vrând să-l aducă mai aproape. Simțea că se topesc unul în brațele celuilalt, că nu mai există altceva în afară de mângâieri, respirații și gemete șoptite.
Odată ce își dădură jos hainele, fiecare privire devenea un act de adorare. Nu aveau nevoie să vorbească; își cunoșteau dorințele din felul în care își căutau buzele, din felul în care trupurile se contopeau. Era o noapte de abandon total, dar și de duioșie. Printre atingerile pasionale, Iancu își lipi fruntea de a ei și îi șopti cu blândețe:
— Ești extraordinară, Elisabeta.
Iar ea, simțindu-se mai vie ca niciodată, răspunse cu un zâmbet care avea să îi rămână întipărit în suflet mult timp. Mâinile ei căutau tremurânde pe sub cămașă, apoi au coborât mai jos, atingând ușor umflătura din chiloții lui Iancu. Erecția se simțea deja, dură ca piatra. Elisabeta se simți pătrunsă de un fior care o traversa din creștet până-n tălpi, dar care se instală în muntele lui Venus, sub buric și mai jos, umezind-o între picioare. Demult nu mai simțise asta. Era gata!
Iancu a simțit și el îndemnul nerostit și începu să coboare cu gura pe corpul femeii, sugând cu poftă din sfârcurile pufoase și strângând între palme sânii nu prea mari, dar fermi și țanțoși. O mână îi coborî spre chiloțeii albi și minusculi, dând la o parte obstacolul textil din calea pasiunii și simțind cu un deget umezeala fierbinte.
Penisul lui erect și gata de luptă mustea și el deja în așteptarea penetrării mult-dorite. Care nu întârzie mai mult: potrivind-o pe canapeaua moale, Iancu se înfipse cu toată puterea dorinței în gaura strâmtă dar în același timp primitoare și caldă a Elisabetei. Ea închisese ochii și scoase un geamăt înfundat, urmat de un oftat și de un câteva cuvinte: Fute-mă tare! Sunt a ta!
Dimineața și confesiuni
Când se trezi, soarele dimineții se strecură printre perdele, mângâindu-i chipul. Elisabeta se întinse leneș, simțind trupul cald al lui Iancu lângă ea. Parcă visase, dar totul fusese real. O realitate senzuală, vie, puternică. Își așeză capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii și simțind că vrea să facă parte din viața acestui bărbat mai mult decât își imaginase la început.
— Bună dimineața, frumusețe, o salută el, sărutând-o pe păr. Cum te simți?
— Mă simt… fericită și un pic speriată, îi răspunse ea sincer.
Iancu o privi nedumerit:
— De ce speriată?
— Pentru că totul e atât de intens și de frumos, încât mi-e teamă să nu dispară. Am mai trecut printr-o pasiune care s-a stins repede și am rămas cu gust amar.
El o strânse în brațe și o sărută pe frunte.
— Nimeni nu poate prezice viitorul, Elisabeta. Dar știu că vreau să te cunosc mai bine, să împărțim dimineți și nopți împreună, să ne lăsăm purtați de ceea ce simțim.
De parcă gestul acela ar fi avut puterea să-i alunge toate temerile, Elisabeta îl sărută lung, lăsându-se încălzită de căldura pieptului său.
Zile dulci și nopți aprinse
Au urmat săptămâni în care și-au continuat dansul senzual. Elisabeta se cufunda în această relație, simțind că fiecare zi îi readuce capacitatea de a iubi fără rețineri. Lucrurile mărunte – un mic dejun pregătit împreună, un compliment șoptit la ureche, un bilet de dragoste ascuns într-o carte – toate acestea o făceau să se simtă mai aproape de el.
Pe măsură ce legătura lor se adâncea, pasiunea nu se stingea, ci părea să se aprindă și mai tare. Fiecare noapte avea parfumul ei, fie că era parfumul unei lumânări aromate sau al vinului turnat în pahare late. Cuvintele deveneau atingeri, iar atingerile, cuvinte nerostite. Într-o după-amiază, când Elisabeta termina un proiect de traducere, primi un mesaj de la Iancu: “Vreau să-ți văd zâmbetul acum. Deschide ușa.”
Surprinsă, a alergat la ușa apartamentului și l-a găsit acolo, cu un trandafir roșu și o sticlă de șampanie.
— M-am gândit să-ți fac ziua mai frumoasă, spuse el, privindu-i ochii strălucitori.
Ea râse, emoționată.
— Nu știi cât de mult înseamnă asta pentru mine.
A fost o după-amiază fierbinte, în care au vărsat șampanie pe podea, s-au sărutat în rafale, au râs, și au lăsat dorința să se manifeste fără opreliști.
Umbrele trecutului
Și totuși, nimic nu-i perfect. O seară în care Elisabeta rămăsese singură, i-a stârnit amintiri despre vechea relație, încheiată brusc, care o făcuse să se închidă atât de mult timp. Frica de a-l pierde pe Iancu o sfredelea pe dinăuntru, iar dorința de a-l păstra lângă ea o făcea să se comporte uneori ciudat, întrebându-l mereu dacă e totul în regulă.
— Ești sigur că vrei să fim împreună, nu? Îl întreba uneori, cu un zâmbet ușor forțat.
— De ce mă întrebi asta? O contrazicea el. Ai vreun motiv să te îndoiești?
Ea dădea din umeri, simțindu-se mică.
— Nu… doar că… mie uneori îmi e teamă…
— Ascultă, îi spuse el într-o noapte, ținând-o în brațe. Eu nu sunt omul care să promită marea cu sarea, dar știu ce simt. Și simt că suntem pe aceeași lungime de undă. Te vreau în viața mea și vreau să te fac fericită.
Elisabeta oftă ușurată. Se cuibări lângă el, lăsându-și sufletul să se liniștească.
Deschiderea sufletului
Într-o duminică dimineață, după o noapte plină de pasiune, s-au dus la plimbare prin parc. Aerul era proaspăt, iar soarele le mângâia obrajii cu o căldură timidă. Au mers mână în mână, ca doi adolescenți care descoperă pentru prima dată emoția dragostei. S-au așezat pe o bancă și, printre râsete și tachinări, Elisabeta a prins curaj și i-a spus:
— Uneori, am impresia că ne trăim povestea că într-un vis. Parcă e prea frumos, prea intens.
— Poate că tocmai de aceea merită să-l trăim din plin, răspunse el, sărutând-o pe tâmplă.
Privirile lor s-au întâlnit, iar în acel moment, un val de căldură i-a cuprins pe amândoi. Era acel gen de privire care spune: “Te iubesc. Și nimic nu va mai fi la fel după ce recunosc asta.” Elisabeta îi atinse obrazul și șopti:
— Cred că… te iubesc.
Iancu zâmbi, luă mâna ei și o strânse tare, apoi îi răspunse, la fel de direct:
— Și eu te iubesc, Elisabeta.
O nouă speranță
În seara aceea, au hotărât să sărbătorească. Au gătit împreună, au râs de stângăciile lor în bucătărie și s-au tachinat cu săruturi furate printre aburi și arome. În timp ce stăteau la masă, lumina lumânărilor contura formele fețelor lor, iar privirile se întâlneau într-un limbaj intim. La un moment dat, Iancu se ridică, se duse în spatele ei și îi mângâie umerii goi, sărutându-i ceafa.
— Vreau să ne amintim toată viața momentul ăsta, îi șopti el.
Ea își întoarse capul și îl sărută pe buze, lung, pierzându-se în brațele lui. Muzica de fundal, o melodie lentă, îi învăluia într-o intimitate aparte. Și-au deschis sufletele unul altuia, lăsându-și fricile deoparte, iar trupurile au vorbit încă o dată prin limbajul senzual al dorinței.
După toate acele săptămâni de pasiune crescândă, după nopți fierbinți și confesiuni timide, Elisabeta își dădu seama că nu mai era femeia care rătăcea singură printre cărți, temându-se de iubire. Era o femeie care alesese să trăiască, să se lase atinsă în toate sensurile posibile și să-și asume riscul fericirii.
Epilog
A doua zi dimineață, soarele se revărsa peste oraș, iar în mansarda ei, Elisabeta deschise ochii simțind miros de cafea. Iancu era acolo, în bucătărie, pregătindu-i cafeaua. Avea părul răvășit și zâmbea în timp ce îi întinse cana.
— Bună dimineața, frumoaso.
Ea îl sărută și își lipi obrazul de pieptul lui.
— Bună dimineața.
În acel moment, înțelegea un lucru esențial: nu contează cât de neașteptată și amețitoare e pasiunea, atâta timp cât îi dai voie să te transforme, să te crească și să te elibereze. Elisabeta nu mai era singură. Și chiar dacă, într-o zi, drumul lor s-ar fi putut despărți, ea ar fi rămas cu acel sentiment de putere și libertate pe care îl dă iubirea. Pentru că, dincolo de orice altceva, noaptea aceea care îi unise trupurile și sufletele o învățase că viața merită trăită cu inima larg deschisă.
În loc de final
Povestea Elisabetei poate fi povestea oricărei femei care, deși trăiește singură și își iubește independența, tânjește după atingerea, căldura și privirea unui bărbat care să o aprecieze sincer. Câteodată, destinul îți așază în cale un om care îți răscolește dorințele și care te face să te simți din nou vie. Iar atunci, rămâne doar să accepți riscul și să te arunci în brațele pasiunii.
Această poveste e despre acel moment unic în care te pierzi cu totul în iubire și uiți că ai fost vreodată singură. Și, cine știe, poate că exact asta este și magia.
Poveste scrisa de Padre Mio
Dacă ţi-a plăcut ceea ce ai citit… nu beau cafea… dar cu o prăjitură mă poţi cumpăra… ador “savarina”.
https://revolut.me/florincerchez
Materialele publicate pe acest blog intră sub incidenţa dreptului de autor. Copierea totală sau parţială, distribuirea şi difuzarea neautorizată reprezintă o încălcare a dreptului de autor şi se pedepseşte conform legii. Pentru contact folosiţi adresa: domnuroz@yahoo.com
