… Se așază între coapsele ei. Carmen îi simte greutatea… mai mult decât se aștepta, aproape o strivește în saltea … îi simte penisul cald, tare, apăsându-i coapsa interioară. O sărută iar, apoi coboară pe gât, pe claviculă, pe sâni, pe burtă, mai jos, mai jos. Când gura lui ajunge între picioarele ei, Carmen își mușcă dosul mâinii atât de tare încât lasă semn. La reacția ei zgomotoasă, el i-a spus: …
-Șșt… șoptește el râzând ușor… O să te auda tot blocul.
Limba lui e experimentată. Știe ce face. Face cercuri lente la început, apoi mai rapide, alternând cu suge-uri ușoare, băgând apoi două degete groase în ea, curbate în sus, găsind acel loc pe care ea aproape uitase că îl are. Carmen se arcuiește de pe saltea, cu călcâiele înfipte în așternut, cu mâna stângă încleștată pe marginea tăbliei de lemn a patului, cu dreapta pe gura ei ca să nu urle.
-Mmh…mmh…mmhhh… face ea în palmă, sunetele ieșind gâtuite, umede, amestecate cu o respirație scurtă pe nas.
Aerul din cameră miroase acum complet altfel… parfumul Avon dispărut sub mirosul ei, acru-dulce, amestecat cu transpirația lui caldă, cu urma de whisky, cu lămâia aceea arsă a after-shave-ului. Lumina galbenă a lămpii face umbre pe peretele de deasupra patului… umbra lui încovoiată între coapsele ei, umbra picioarelor ei depărtate, umbra umerilor lui lați mișcându-se în ritm. Reicu ridică fața. Are gura și bărbia lucind, cu o urmă de ruj bordo încă pe colț.
-Ești atât de udă, Carmen. Doamne. De când n-ai mai fost așa?
– Taci!… Taci!… Taci!
El râde scurt și urcă iar peste ea. Penisul lui îi atinge burta, lasă o dâră umedă deasupra buricului. Carmen îi simte greutatea, pieptul păros apăsându-i sânii, respirația caldă pe gât.
-Vreau să te uiți la mine când intru, șoptește el. … Uită-te la mine!
-Marius, stai! Prezervativ ai?
-N-am adus.
-Cum n-ai adus?
-O scot. Promit. Uită-te la mine!
Carmen închide ochii o clipă. Raționează jumătate de secundă… cicluri, calendar, luni… apoi îi deschide și dă din cap o dată, scurt. El îi prinde bărbia cu degetul mare și arătătorul, îi întoarce fața spre lumina lămpii. Ochii lui negri sunt fixați pe ai ei. Cu mâna dreaptă se ghidează, apasă glandul la intrare, o mișcă sus-jos de două ori, umezindu-se în ea, apoi împinge.
-Aaahhh … gâfâie Carmen, gura deschizându-se într-un O perfect.
Intră încet, centimetru cu centimetru, ținând-o de bărbie, menținând contactul vizual. Carmen îi simte grosimea, lungimea ajungând mai adânc decât a ajuns cineva în ultima vreme. Când el se oprește, complet înăuntru, cu șoldurile lipite de interiorul coapselor ei, Carmen expiră tremurat și simte o lacrimă involuntară scurgându-se din colțul ochiului drept pe tâmplă.
-Ești bine? întreabă el, cu vocea răgușită.
– Da. Mișcă-te, te rog!
Reicu începe să se miște. Lent la început. Se retrage aproape complet, apoi împinge înapoi, adânc, cu elan. Patul scârțâie imediat.
-Fir-ar, șuieră Carmen. Patul ăsta!
El se oprește. Înțelege. Își schimbă poziția. Se sprijină pe coate în loc de palme, își lasă greutatea mai jos, apropie șoldurile în loc să se miște în arc larg. Mișcările devin mai mici, mai adânci, mai lente. Patul scârțâie mai incet. Carmen simte cum asta o face să fie chiar mai prezentă, să simtă fiecare centimetru mișcându-se în ea.
-Așa?… murmură el în urechea ei.
-Mmmhh…
Ritmul lui e constant. Un bărbat care știe ce face, care a făcut asta de sute de ori, probabil cu jumătate dintre mamele din vestiarul ăla. Gândul o străpunge pentru o secundă… Câte?… Cine?… și apoi e înghițit de val, de felul în care penisul lui îi lovește un punct adânc pe care Costin nu îl găsea niciodată. Reicu îi ridică piciorul drept peste umărul lui. Unghiul se schimbă. Carmen își mușcă buza de jos până simte gust de sânge.
– Marius, Marius, mai încet, mă aude…
-Cine te aude, Carmen?
-Andrei…
-Andrei doarme, iar mâine joacă titular. Șaptezeci de minute pe teren, Carmen. Numărul zece pe spate. Banderola de căpitan… dacă te porți frumos și săptămâna viitoare.
Cuvintele acelea, numele băiatului ei, amestecate cu asta, cu umilința asta deliberate, ar trebui să o înghețe. Ar trebui să o facă să-l dea jos și să-l dea afară. În loc de asta, Carmen gâfâie mai tare, simte ceva crescând în ea, un val care o ia de la degetele de la picioare în sus.
-Taci! Taci odată! Mișcă-te!
El zâmbește în întuneric. Mărește ritmul. Șoldurile lui se lipesc de ale ei, Carmen își simte sânii săltând cu fiecare împingere, sfârcurile tari frecându-se de părul pieptului lui.
-Vino pentru mine, murmură el. Hai, Carmen! Te simt. Vino!
Ea îi apucă umerii, îi înfige unghiile în pielea lui udă de transpirație. Capul i se împinge în pernă, bărbia se ridică, gura se deschide într-un strigăt mut care iese ca un … aaahhh… gâtuit când își dă seama în ultima clipă să-și acopere gura cu mâna cealaltă. Corpul ei se încordează, pulsează în jurul lui, coapsele îi tremură violent de o parte și de alta a șoldurilor lui.
Reicu gâfâie, accelerează încă două-trei secunde, apoi se retrage brusc… alunecă din ea cu un sunet umed… se masturbează de două ori, la care explodează pe burta ei, pe linia dintre buric și sâni. Patru sau cinci jeturi calde, groase, care se adună într-o baltă lucind pe pielea ei. Rămâne o clipă deasupra ei, cu capul plecat, cu pieptul ridicându-se și coborând. Apoi se lasă într-o parte, pe spate, pe pat, și râde încet spre tavan.
-Doamne. Doamne, Carmen.
Ea stă nemișcată, cu picioarele încă depărtate, cu răsuflarea venind în suspine mici. Simte lichidul lui răcindu-se pe piele. Privește tavanul pe care e o pată veche de igrasie în formă de inimă, în colțul de lângă dulap. Nu spune nimic minute în șir. Reicu întinde mâna, îi găsește tricoul pe care Carmen îl lasă la picioarele patului pentru noapte și i-l întinde.
-Pentru… știi tu…
Ea se șterge cu tricoul. Îl face ghemotoc, îl lasă să cadă pe covor. Trage cearceaful peste ea până sub brațe.
-Trebuie să pleci!
-Știu.
-Acum!
-Acum.
El se ridică. Își caută boxerii pe covor, jeanșii, cămașa. Se îmbracă în tăcere, lângă fereastra cu perdea subțire prin care se văd luminile galbene ale blocului de vizavi. Când se apleacă să-și încheie pantofii, Carmen îi vede tatuajul dragonul de pe omoplat. Se întoarce spre pat.
-Sâmbătă la ora unsprezece, începe meciul. Ești pe teren, lângă bancă?
-Nu. Vin în tribuna, ca oricare altă mamă.
-Cum vrei.
Se apleacă și o sărută pe frunte… un gest aproape tandru, care o face să se crispeze mai mult decât orice a făcut în ultima oră.
-Te sun marți. … spuse el.
-Nu mă suni. Scrii mesaj dacă trebuie.
El ridică din umeri. Iese din dormitor. Carmen ascultă pașii pe parchet, ușa de la intrare deschisă încet, apoi închizându-se. Tăcere. Mama ei încă sforăie ușor după peretele subțire. De la Andrei, nimic. Lumina galbenă a lămpii îi arată rochia neagră mototolită pe podea, paharele goale rămase pe masa din bucătărie pe care nu le-a apucat să le ducă, sticla de Jack pe jumătate plină.
Se duce în baie pe vârful picioarelor, deschide dușul la rece, apoi îl dă cald, apoi foarte cald, stă sub el până pielea devine roșie, se freacă cu buretele și nu plânge, desi as vrea. Nu își permite să plângă acum, dar respiră adânc de multe ori pe gură.
Stadionul Dinamo Juniori, teren sintetic— sâmbătă, 18 octombrie
Cerul e gri-plumb peste Ploiești. Plouă mărunt, o burniță rece de octombrie care îți intră în guler indiferent ce porți. Tribuna mică de metal vopsit verde e plină pe jumătate. Vreo treizeci de părinți, câteva bunici cu termosuri, trei-patru copii mai mici care aleargă pe sub bănci.
Carmen stă în rândul al doilea, cu căciulă de lână gri peste părul prins în coc, cu trenciul bej încheiat până sus, cu mâinile în buzunare pe o batistă de hârtie mototolită. Lângă ea, o mamă pe care nu o cunoaște mănâncă semințe de dovleac dintr-o pungă și scuipă cojile la picioare.
Pe teren, la minutul opt al meciului, Andrei primește o pasă la mijlocul terenului. Are tricoul albastru cu numărul 10 pe spate. Părul șaten-roșcat, identic cu al ei, iese de sub bandana albă. E mic pentru cincisprezece ani… un metru șaizeci și șapte, subțire… dar are picioarele rapide, știe să țină mingea lipită de gheată. Driblează un adversar, pasează lateral, aleargă în careu.
La minutul douăzeci și trei, primește o centrare și trimite cu capul, mingea lovește bara din stânga, „pok!” sec, și portarul o culege. Tribuna oftează. Carmen își mușcă interiorul obrazului. Andrei se întoarce la mijloc, își trage tricoul în sus, își șterge transpirația cu tivul.
Pe margine, Reicu stă în treningul albastru al clubului, cu șapcă neagră, cu brațele încrucișate pe piept. La minutul douăzeci și șapte se uită peste umăr, scanează tribuna, o găsește pe Carmen. Îi face o mișcare scurtă din bărbie … o încuviințare de nimic, pe care nimeni altcineva n-ar observa-o. Carmen nu răspunde. Privește înainte, la fiul ei care aleargă pe teren spre o minge.
La minutul treizeci și patru, Andrei primește o pasă lungă, o controlează cu pieptul, se întoarce pe interior și trage de la șaisprezece metri. Mingea se duce la colțul de jos din dreapta. Portarul Petrolului sare… întârziat. Plasa tresare, la fel si tribuna.
-GOOOOL!… urlă tribuna, urlă părinții, urlă un bunic cu căciulă de blană care sare în picioare și varsă cafeaua din termos.
Andrei aleargă spre marginea terenului, ridică mâinile, își caută cu privirea mama în tribună. O găsește. Îi arată cu ambele mâini spre ea… Pentru tine, mami… cu fața luminată, cu zâmbet întins de la o ureche la alta, cu bucuria aceea curată de copil de cincisprezece ani care a marcat în poarta mare. Carmen se ridică în picioare. Aplaudă. Aplaudă tare, mai tare decât toți cei din jurul ei, aplaudă până o dor palmele prin mănușile de lână. Zâmbește. Zâmbește larg. Lacrimile care îi curg pe obraji se amestecă cu burnița rece. Nimeni din tribuna aceea nu poate spune de la ce sunt.
Pe margine, Reicu aplaudă și el, întors cu spatele la tribună, strigând ceva către apărătorii centrali. Nu se uită înapoi. Andrei aleargă înapoi spre mijlocul terenului, bate palma cu coechipierii, își ridică din nou tricoul să-și șteargă fața. Arbitrul fluieră repunerea. Mingea se rostogolește pe iarba sintetică udă.
Carmen se așază înapoi pe banca de metal. Își trage căciula mai jos pe urechi. Își bagă mâinile adânc în buzunare, strânge batista mototolită în pumn și privește cum fiul ei joacă fotbal. Acum joacă fotbal, dar pentru cât timp? Care este pretul?
Notă: Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare
Dacă ţi-a plăcut ceea ce ai citit… nu beau cafea… dar cu o prăjitură mă poţi cumpăra… ador “savarina”.
https://revolut.me/florincerchez
Materialele publicate pe acest blog intră sub incidenţa dreptului de autor. Copierea totală sau parţială, distribuirea şi difuzarea neautorizată reprezintă o încălcare a dreptului de autor şi se pedepseşte conform legii. Pentru contact folosiţi adresa: domnuroz@yahoo.com
