Clubului Sportiv Dinamo Juniori, Ploiești — marți, 14 octombrie
Mirosul care o izbește pe Carmen Panait în momentul în care deschide ușa metalică a biroului nu e cel la care se așteapta. Nu transpirație veche, nu mucegaiul banal al unui vestiar de provincie, ci o combinație stranie de after-shave ieftin cu note de lămâie arsă și fum stătut de țigară, amestecată cu aroma dulceagă a unei cafele turcești răcite pe birou. Becul fluorescent de deasupra pâlpâie la intervale de trei secunde, aruncând pete galbene peste linoleumul crăpat. …
Antrenorul Marius Reicu stă rezemat de colțul biroului de metal vopsit cafeniu, cu brațele încrucișate peste pieptul lat. Are patruzeci și doi de ani, un metru optzeci și ceva, umeri de fost atacant de Liga a II-a care nu a renunțat complet la sală, tricoul polo albastru al clubului îi stă întins pe pectorali și îi trage mânecile scurte peste bicepșii groși, brăzdați de o venă care coboară până în cotul drept. Părul negru, tuns scurt pe lateral, e dat pe spate cu gel, iar la tâmple au început să-i apară fire cărunte.
Maxilarul pătrat, bărbia despicată de o gropiță, și ochii… ochii sunt de un căprui atât de întunecat încât par negri sub lumina aceea hidoasă, cu gene lungi pe care nu le-ar fi așteptat de la un bărbat ca el. Pe antebrațul stâng are un tatuaj vechi, decolorat… un leu cu coamă, prost făcut, probabil din adolescență.
Carmen strânge cureaua genții. Are treizeci și șase de ani, e îmbrăcată în trenciul bej, o bluză neagră cu decolteu rotund dedesubt și blugi strâmți care o prind peşte șolduri. Părul șaten-roșcat, vopsit luna trecută la salonul de cartier, îi cade ondulat până la mijlocul spatelui. E o femeie frumoasă care a uitat că e frumoasă. Cearcăne subțiri sub ochii verzi-cenușii, un ruj bordo pus în mașină, pe drum.
– Ați vrut să vorbim despre Andrei, domnule Reicu… spune ea, rămânând în pragul ușii. Glasul îi e mai gros decât ar fi vrut, răgușit de la țigara fumată în parcare.
– Intră, Carmen. Pot să-ți spun Carmen?…
– Da, aprobă ea din scurt.
– … Închide ușa, te rog. E curent pe holul ăla, se aude tot.
Ea ezită. Ușa metalică se închide cu un „cling” sec, iar zgomotul vestiarului… copii râzând, o minge lovind un perete, un fluier… se estompează ca sub apă. Carmen face doi pași înainte și se oprește lângă scaunul de plastic gri din fața biroului.
– Stați, stați puțin. Am venit pentru că băiatul meu a spus că… că nu mai e pe lista de start. La meciul cu Petrolul Juniori, de sâmbătă. Și nu înțeleg, pentru că dumneavoastră mi-ați zis luna trecută că e cel mai bun mijlocaș din generația lui.
Reicu oftează teatral, își descrucișează brațele și se duce în spatele biroului. Scaunul ergonomic scârțâie sub greutatea lui. Pe birou, un teanc de hârtii, un pix roșu fără capac, o cană cu însemnele clubului pe jumătate plină cu cafea, și un dosar albastru cu numele ANDREI PANAIT scris cu carioca pe copertă.
– Stai jos, Carmen. Te rog.
Ea se așază pe vârful scaunului, cu genunchii strânși, cu geantă pe genunchi ca pe un scut.
– Andrei e talentat. Ți-am zis. Are viziune de pasă, are coordonare bună, are cap, vede bine jocul. Problema nu e talentul.
– Atunci care e problema?… a întrebat ea nedumerită.
Reicu se apleacă peste birou. Lumina îi prinde umărul drept și Carmen a simțit mirosul acela de lămâie arsă venind de la el mai puternic acum. Probabil un parfum contrafăcut.
– Problema, Carmen, e că sunt optsprezece părinți în generația asta. Optsprezece. Și fiecare vrea copilul lui titular. Fiecare vine aici, la mine, în biroul ăsta, și îmi explică de ce băiețelul lor e Messi sau Ronaldo. Iar eu trebuie să aleg unsprezece. Matematica e simplă.
– Dar Andrei…
– Andrei e bun. Foarte bun. Dar la fel de bun e și Tudor Marinescu, și Alex Constantin, și Rareș al lui domnu’ Popescu… care, apropo, a donat clubului zece mii de euro pentru tricouri noi.
Carmen simte ceva rece coborând pe coloană. Strânse mai tare de curea.
– Deci asta e. E vorba de bani.
– N-am zis asta. Reicu zâmbește, etalându-şi dinții frumoși. Am zis că e vorba de… contribuții. De cât de aproape ești de club. Cât de mult investești. Emoțional. Practic. Altfel…
– Domnule Reicu, eu… eu sunt asistentă medicală la Spitalul Județean. Salariul meu nu este atât de mare. Tatăl lui Andrei… nu mai e în peisaj de opt ani. Nu am zece mii de euro.
– Știu, Carmen. Știu totul despre tine.
Propoziția aceea cade ca o piatră în apă. Ea ridică privirea și îi întâlnește ochii aceia negri.
– Cum adică știți totul despre mine?
– Am dosarul vostru, al tuturor. Pentru asigurări, pentru înscriere. Ai un Logan din 2014, roșu. Ai divorțat în 2016. Locuiești cu băiatul și cu mama ta, Elena, șaizeci și opt de ani, pensionară. Nu mai e nimeni altcineva.
Carmen înghite în sec. Bluza neagră i se lipește de piele, brusc.
– De ce-mi spuneți asta?
Reicu se ridică. Ocolește biroul încet, cu mâinile în buzunare, până ajunge lângă ea. Se așază pe marginea biroului, la nici jumătate de metru de genunchii ei. Poate să vadă de jos cusătura pantalonilor lui de trening, felul în care materialul se întinde pe coapsa groasă, umflătura clară mai sus.
– Îți spun pentru că vreau să fiu direct cu tine, Carmen. Ești o femeie deșteaptă. N-o să te insult cu șarade. Andrei poate fi titular sâmbătă. Titular la toate meciurile rămase din tur. Pot să-l bag și la selecția pentru lotul regional de iarnă, care înseamnă scouting de la Rapid, de la FCSB, de la Craiova. Îl pun pe harta fotbalului românesc, Carmen. La cincisprezece ani. Știi ce înseamnă asta pentru un puști fără tată?
– Ce vreți în schimb?
– Vreau să mai stăm de vorbă. Și eu, și tu. În afara biroului ăsta. Poate la un vin. Poate mai mult.
– Aveți verighetă pe mână, domnule Reicu.
El zâmbește din nou, ridică mâna stângă și privește inelul lat de aur ca și cum l-ar vedea pentru prima dată.
– Am. Și am și două fete. Asta nu are legătură cu tine și cu mine.
Carmen își simte obrajii arzând. Vrea să plece. Piciorul drept tremură imperceptibil sub geantă. În mintea ei, o imagine a lui Andrei, aseară, la masă, povestindu-i cu gura plină de cartofi despre cum l-a scos Reicu din primul unsprezece. Fața lui când a zis „mama, e nasol, toți colegii o să vadă”.
– Și dacă nu… dacă nu stau de vorbă cu dumneavoastră?
– Atunci Andrei va fi rezervă. Sau poate nici rezervă. Optsprezece copii, Carmen. Unsprezece locuri.
Tăcere. Becul pâlpâie. Pe hol, cineva râde tare și apoi se aude cum o minge este lovită pe dalele de ciment. Reicu se apleacă, pune un deget… doar unul, arătătorul drept… sub bărbia ei, și îi ridică fața spre el. Are unghiile tăiate scurt, dar neîngrijite.
– Uită-te la mine, Carmen! Nu-ți cer să te vinzi. Îți ofer ceva care e de amândouă părțile. Uită-te la tine! Când a fost ultima oară când un bărbat ți-a spus că ești frumoasă? Când te-a atins cineva ultima oară?
Ea nu răspunde. Simte degetul lui arzându-i pielea. Miroase a ţigara și a cafea.
– Andrei are nevoie de tine, șoptește Reicu. Și tu ai nevoie de asta mai mult decât crezi.
Carmen se ridică brusc. Scaunul se lovește de birou.
– Trebuie… trebuie să mă gândesc.
– Gândește-te până vineri la prânz. Sâmbătă e meciul. După ziua de vineri, lista e trimisă la federație.
Ea dă din cap, îngaimă un „la revedere” și iese. În parcare, în Loganul roșu, stă cinci minute cu mâinile pe volan fără să pornească motorul, respirând adânc, cu mirosul lui încă pe guler.
Apartamentul Carmen Panait, Ploiești — joi, 16 octombrie
Andrei s-a culcat la zece. Mama ei, Elena, la ora nouă… cu pastila de tensiune și cu telenovela turcă. Carmen stă la masa din bucătărie, în halat de molton roz, cu o sticlă de Feteasă Neagră deschisă și un pahar pe jumătate plin. A fumat deja patru țigări la geam. Faianța albastră-cenușie de pe pereți are pete de grăsime în jurul aragazului. Telefonul ei stă cu ecranul în jos. A primit trei mesaje de la Reicu în ultimele două zile.
… Te-ai gândit?…
… Carmen, timpul trece…
… Pot veni eu la tine. Spune doar unde…
Ia o gură lungă de vin. Se gândește la Andrei. La cum s-a uitat la ea, la cină, când l-a întrebat cum e la antrenament. … E ok, mami. … Dar nu era ok, cunoştea realitatea.
Se gândește la ce a văzut la Reicu: bărbat puternic, interesant. Un bărbat care a atins-o, chiar și cu un deget, pentru prima oară în… Doamne, în cât timp? … Gabi, colegul de la urgențe cu care s-a sărutat într-un ascensor de Crăciun acum doi ani… atât. Ridică telefonul. Tastează încet, cu degete care-i tremură ușor.
… Vineri seară. După zece. Mama doarme. Andrei doarme. Adresa o știi…
Răspuns în douăzeci de secunde:
… Sunt acolo la 22:30. Nu spui nimic la nimeni…
Apartamentul Carmen Panait, Ploiești — vineri, 17 octombrie
Ciocănitul la ușă e atât de ușor încât aproape că îl ratează. Două bătăi. Pauză. Încă una. Carmen deschide. S-a schimbat într-o rochie neagră simplă, lungă până la genunchi, cu bretele subțiri, pe care a cumpărat-o acum patru ani pentru o nuntă. Ruj bordo proaspăt. Parfum Avon Little Black Dress pe încheieturi și după urechi. Picioarele goale pe parchetul laminat rece.
Reicu intră fără să spună nimic. E îmbrăcat în jeanși albaștri închis și o cămașă neagră descheiată la piept, peste o bluză gri. Miroase iar a lămâia aceea arsă. Are o sticlă de Jack Daniel’s în mână și un buchet mic de crizanteme albe, ca și cum ar fi luat ce a apucat de la stația Peco.
– Bună, Carmen.
– Șșșt. Dorm.
Ea îl conduce pe vârful picioarelor prin holul îngust, până în bucătărie. Închide ușa în urma lor. Aprinde doar lumina hotei.
– Whisky?
– Am vin.
– Whisky e mai bun… a insistat el.
Toarnă două degete în două pahare de suc cu floricele albastre. Se privesc peste masă. Carmen își dă seama că nu știe ce să facă cu mâinile. Reicu e cel care se mișcă primul. Ocolește masa, îi ia paharul din mână și îl pune jos, apoi o apucă de talie cu ambele mâini și o ridică, pur și simplu o ridică, de parcă n-ar cântări nimic, și o așază pe marginea mesei de bucătărie, când rochia se ridică.
– De două zile mă gândesc numai la asta, murmură el lipit de gâtul ei. Vocea îi e joasă, rugoasă. Când te-am văzut marți, în biroul ăla, cu ochii ăia verzi și cu gura aia…
– Marius… șoptește ea. E prima oară când îi spune pe nume.
Mâinile lui îi coboară pe șolduri, îi apucă coapsele prin rochie, le desfac. El se așază între genunchii ei. E aproape, foarte aproape, iar ea simte căldura lui, volumul pieptului lui sub cămașa neagră. O sărută. Nu ușor… direct, cu limba, ferm, cu mâna dreaptă prinsă în părul ei șaten, trăgându-i capul ușor pe spate. Gustul lui e whisky și tutun și ceva dulce-amărui dedesubt. Carmen face un sunet mic… mmh… care e pe jumătate protest, pe jumătate cedare, și se agață de cămașa lui cu ambele mâini.
Sărutul durează. Durează până când ea nu mai respiră bine. Când el se retrage, are rujul ei bordo pe colțul gurii.
– Unde? Întreabă el.
– Aici nu putem. Se trezește mama. Sau Andrei.
– Unde, Carmen?
Ea îl apucă de mână… mâna lui e mare, caldă, cu bătături pe podul palmei… și îl trage după ea înapoi pe hol, în dormitorul ei. Închide ușa. Aprinde lampa de pe noptieră… cea cu abajurul bej care face lumină caldă, galbenă. Patul e dublu, cu așternuturi de bumbac flori mici albastre, făcut de mâna ei în dimineața asta.
– Dezbracă-te!… spune el, stând în mijlocul camerei.
Ea ezită. Mâinile îi merg la bretelele rochiei.
– Nu. Lasă-mă pe mine!
Reicu vine lângă ea. Îi dă bretelele jos de pe umeri, una câte una, cu grijă, aproape tandru. Rochia cade cu un foșnet moale până la picioare. Rămâne în sutien negru simplu și chiloți asortați… bumbac, nu dantelă, pentru că așa e viața ei. El face un pas înapoi și o privește. O privește cu adevărat. Lumina galbenă îi prinde umerii, claviculele, sânii plini cupă C, care se ridică și coboară rapid, burta care nu mai e plată de la naștere, dar e fermă, șoldurile late, coapsele puternice de femeie care urcă scări toată ziua la spital.
– Doamne, Carmen. Ești… cum de te-a lăsat ăla?
– Taci!
Își scoate cămașa. Dedesubt, bluza gri. O trage peste cap. Pieptul lui e ce și-a imaginat… lat, păros pe mijloc, cu un tatuaj mare pe omoplatul drept pe care ea îl va vedea mai târziu (un dragon, prost făcut). Burta nu e tablou de perete, are un strat de grăsime deasupra mușchilor, dar e solidă. Se descheie la curea. Jeanșii cad. Boxerii negri sunt întinși. Carmen înghite în sec. Nu a mai văzut un bărbat gol de patru ani.
– Vino încoace!… zice el.
O ia în brațe. O sărută iar, mai adânc, mai încet acum că au timp. Mâinile lui îi găsesc sutienul, îl desfac cu o îndemânare care spune multe. Sânii ei i se revarsă în palme. El face un sunet… hmm… și lasă capul în jos, îi ia sfârcul drept în gură. Carmen gâfâie… aaah… și își pune mâna pe ceafa lui, pe părul scurt și țepos, iar celălalt braț i se încordează pe umărul lui.
El o împinge ușor înapoi, pe pat. Saltelele scârțâie. Carmen se întinde pe spate cu părul revărsat pe pernă, cu obrajii în flăcări. El îi trage chiloții negri jos, încet, peste șolduri, peste genunchi, peste glezne, îi aruncă pe covorul persan decolorat. Își dă boxerii jos. Penisul lui iese liber… gros, curbat ușor spre stânga, cu vene vizibile pe lungime, glandul rozaliu-violaceu, testiculele grele și ridicate. E mai mare decât a lui Costin. Mai mare decât orice a avut Carmen vreodată.
– O să-ți placă… murmură el, urcându-se în pat peste ea. Îți promit! …
… urmeaza partea a adoua …
Notă: Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare
Dacă ţi-a plăcut ceea ce ai citit… nu beau cafea… dar cu o prăjitură mă poţi cumpăra… ador “savarina”.
https://revolut.me/florincerchez
Materialele publicate pe acest blog intră sub incidenţa dreptului de autor. Copierea totală sau parţială, distribuirea şi difuzarea neautorizată reprezintă o încălcare a dreptului de autor şi se pedepseşte conform legii. Pentru contact folosiţi adresa: domnuroz@yahoo.com
