Primul capitol… din romanul ce nu va mai fi scris

Ideea de a scrie un roman părea una extraordinară, dar, în timp ce căutam o continuare, am realizat că un roman este o pălărie prea mare pentru mine. Mă opresc aici şi îmi voi concentra atenţia pentru o carte plină de poveşti savuroase.              Iată ce am scris:

Eram plecat cu treburi prin oraş pentru câteva ore, să rezolv anumite lucruri birocratice ce nu sufereau amânare. Terminasem treaba şi mă pregăteam să merg înapoi la lucru, deşi, îmi pierise cheful după alergătura, stil maraton, de la un ghişeu la altul. Telefonul suna din buzunar, abia l-am auzit datorită vacarmului din trafic, până să ajung la maşină.  …

Abia după ce am închis uşa de la maşină am auzit ultimul ţignal, dar era prea târziu. Aveam un apel pierdut de la un număr necunoscut. De obicei nu sun la numere necunoscute, dar putea să fie oricine, poate fi vreun colaborator ce şi-a schimbat numărul sau vreun alt cunoscut de-al meu. Instinctul îmi spune că trebuie să sun. Până la urmă mă hotărăsc şi apelez la acel număr, să descopăr persoană ce a tot insistat.

– Bună ziua…

– Bună ziua, mi-a răspuns o voce de femeie, ce nu părea prea încântată să mă audă. Stai să vezi că e timpul pentru reclamaţii. Aşa mi-a fulgerat un gând prin minte.

– Am primit un apel de la dumneavoastră, am continuat eu, văzând că nu mai spune nimic.

– Aşa este. V-am apelat, însă nu mă cunoaşteţi şi, de altfel, nici eu nu vă cunosc.

– Dacă nu ne cunoaştem, care scopul acestui apel, cu ce vă ajut? I-am răspuns eu, uşor contrariat, dar curios în acelaşi timp, să aflu cine este această femeie şi de ce m-a contactat tocmai pe mine.

– Iertaţi-mi îndrăzneala! În mod normal nu aş fi făcut acest gest, dar situaţia în care mă aflu m-a determinat să fac asta…

Deja mă gândeam… toţi avem greutăţi, nu-mi cere bani, abia am şi pentru mine. Nu am întrerupt-o, am lăsat-o să continue, sperând că este vorba de cu totul alt subiect.

-… Cum să vă spun… îmi este şi ruşine de gestul meu, deşi eu nu sunt implicată în vreun fel. Vă rog să mă credeţi că mă aflu într-o situaţie disperată. Nu mai ştiu în ce direcţie să o mai apuc, simt că este o situaţie fără ieşire…

Ce vrea să spună cu asta? Ce treabă am eu cu problemele ei şi cum de m-a găsit tocmai pe mine ca să o ascult. Eu, psihologul de serviciu. Nu m-am putut abţine şi i-am spus:

– Dnă, mai pe scurt, vă rog!

– Dle, soţia dumneavoastră vă înşeală! A continuat pe un ton hotărât, destul de autoritar.

Nu am apucat să spun nimic. Eram blocat în gândire. Încercam să filtrez informaţia, dar nu reuşeam să o analizez. Venise mult prea brusc, parcă m-a lovit ceva necunoscut şi încercam să-mi revin din şoc. Nici nu ştiam cum  să abordez situaţia. Putea fi o glumă ordinară sau o realitate crudă.

– Aaaa… a nu este cuvânt, dar era tot ce am reuşit să exprim în acele momente. Nici tăcerea ei bruscă nu m-a ajutat prea mult. Poate că îmi doream să aud un râs înfundat care să detensioneze situaţia, persoana să se dea de gol şi apoi să ne amuzăm împreună.

– A fost mult prea direct?

– Poate prea direct… staţi puţin… De unde ştiţi dumneavoastră asta? Dacă nu mă cunoașteți, pe mine, de unde o cunoaşteţi pe soţia mea?…

– Eu nu o cunosc, dar o cunoaşte foarte bine soţul meu…

– Ce?… Cum adică, nu înţeleg?

– Ce anume nu pricepi, dle? Este amanta soţului meu, este destul de evident. Le-am găsit mesajele… declaraţiile de dragoste… le-am urmărit discuţiile o vreme până să ajung la concluzia asta. Poate era mai bine să nu aflu nimic. Cine mai ştie ce era mai bine. Sunt distrusă, nu mai dorm nopţile din pricina asta, înţelegi ce-ţi spun aici?

Părea mai sigură ca niciodată în declaraţii, iar tonalitatea agresivă oferea o urmă de încredere. Deodată, greutatea universului apăsa pe umerii mei. Un tremur ca niciodată s-a năpustit asupra mea. Mâna stângă sprijinită în cot de elementele portierei începuse să tremure, poate mai tare şi mai vizibil decât restul trupului. Un pic de emoţie în glas şi-a făcut apariţia, nu ştiu dacă această femeie a simţit acest lucru.

– De unde ştiţi că este soţia mea? De unde aveţi numărul meu de telefon?

Speram ca răspunsurile la întrebările de control să facă lumină în acest caz, ca un mic detectiv ce sunt. Cu urmă de speranţă în suflet… poate este vorba de altă persoană, iar numărul de telefon a fost tastat greşit şi de aici toată confuzia creată.

– Nu a fost greu să fac legătura…

Ea se mai calmase puţin iar vocea joasă avea să aducă lămuririle necesare, însă, acum mă agitase pe mine.

-… Soţul meu a uitat să şteargă conversaţiile din telefon. Niciodată nu l-am verificat, dar s-a întâmplat ca într-o seară, să ajung mai devreme acasă, în timp ce el îşi făcea dus, să-i sune telefonul…

– Era ea?

– Nu, nu era ea… nu mă întrerupe!

– Bine…

-… Era o cunoştinţă de familie, nu are importanţă cine. După ce am terminat conversaţia, am văzut o notificare. Am vrut să văd dacă este un apel nepreluat, dar era un mesaj necitit. Suna cam aşa… iubire, am ajuns cu bine acasă.

– Bun… şi el ce a zis, nu l-aţi întrebat de mesaj?

– Nu, nu i-am zis, am strâns din dinţi, m-am calmat la duş şi am zis că trebuie să aflu mai multe detalii. Aşa cum am zis mai devreme… am reuşit să găsesc mesaje între ei în serile ce au urmat, cu declaraţiile de iubire, pe care el nu a apucat să le şteargă.

– De ce crezi că nu le-a şters?

– Ca să fiu sigură că apuc să văd din mesajele lor, mi-am făcut programul în aşa fel încât să ajung mult mai devreme acasă. Cam pe la ora primului mesaj pe care l-am citit, când soţul meu era deja acasă. Aşa am reuşit să-l iau prin surprindere şi nu a apucat să le şteargă.

– Cum ai făcut legătura cu soţia mea, dacă spui că este ea?

– Unde crezi că discutau? Pe FB… unde puteau să facă asta? Dacă nu a şters conversaţia dintre ei, aşa am văzut profilul ei. La ea în profil scrie că este căsătorită cu dumneavoastră… iar numărul de telefon l-am luat de la dumneavoastră de pe profil.

– Nu poţi să vezi un număr de telefon dacă nu ai acea persoană în lista de prieteni… i-am spus eu, cu multă încredere, sperând că prin acest argument voi demasca toată mascarada.

– Sunt în lista dumneavoastră de prieteni. Acum două sau trei seri mi-aţi dat accept la cererea mea…

Rămăsesem nemişcat, blocat la acest argument indubitabil, aşteptam cu înfrigurare să-mi spună numele contului. Îmi adusesem aminte că am acceptat câteva persoane pe care nu le cunoşteam.

-… Adriana Savu este numele contului.

Tulburat de auzul veştilor i-am adresat o întrebare, un pic mai dur decât ar fost necesar.

– Şi ce doriţi de la mine?

– Nici eu nu mai ştiu ce doresc. Nici nu mai ştiu ce aş fi vrut să rezolv apelându-vă, dar asta am simţit. Mă simt, poate un pic mai uşurată de încărcătura ce apăsa pe umerii mei. Cred că de asta aveam nevoie, să vorbesc cu cineva despre această situaţie. Faptul că mă înşeală, cred că nici nu mai contează. De multă vreme nu mai reprezentăm un cuplu. Există o răceală între noi… şi poate există şi partea mea de vină…

În timp ce o ascultăm, încercam să o compătimesc pentru greutăţile din viaţa de cuplu, dar în acelaşi timp, persoana care intrase în viaţa ei… e chiar soţia mea. Şi dacă era adevărat tot ce-mi relatase? Rostirea cuvântului vină m-a dus cu gândul la partea mea de vină. Dacă este real, eu cu ce am greşit? În sinea mea recunoşteam că nu eram cel mai bun soţ din lume, precum nici cel mai fidel. Începusem să mă gândesc dacă cumva am fost deconspirat de relaţia avută acum doi ani. Dacă am lăsat urme, pe care soţia le-a descoperit, iar acum sunt plătit cu aceaşi moneda?

Femeia povestea, însă eu nu mai eram atent la ea, gândurile întortocheate erau mult importante. Era atât de linişte în maşină, doar eu şi gândurile mele, încât femeia credea că s-a închis apelul.

– Mai sunteţi acolo? Într-un târziu i-am răspuns.

– Da, mă scuzaţi… eu şi gândurile mele. Ştiţi… nu mai contează, este absurd…

– Ce este absurd? Spuneţi, despre ce este vorba?

– Mă gândeam să salvez numărul şi să mai ţinem legătura. Poate ne întâlnim la o cafea să discutăm mai pe larg.

– De cafea îţi arde ţie, domnule? Crezi că de asta te-am sunat? Nu găseam cu cine să mi-o trag şi te-am găsit pe dumneata?

– Aţi înţeles greşit… nu mai contează ce am vrut să spun. Oricum a fost o prostie ce am spus. Cred că am vorbit suficient. Mai aveţi ceva să-mi spuneţi?

– Nu este suficient?

– Da, aşa este… la revedere, sper să vă înşelaţi, să nu fie vorba de soţia mea.

– Zici dumneata… gândeşte-te cam pe la ce oră ajungeţi acasă şi încercaţi să ajungeţi mai devreme, poate o prindeţi direct când se afla în discuţie cu soţul meu, apoi mai vorbim.

– Da… la revedere!

– La revedere!

Sictirit de subiect, sictirit de sugestie, dar era o idee bună din partea acestei femei. Am stat o vreme în maşină, fără să o mai pornesc, gândindu-mă cum să aflu adevărul. Dacă seara, până să ajung eu, ei deja discutau, atunci când se întâlnesc? Or fi colegi la muncă? Doar aşa ar putea să se vadă mai des şi de ce nu, să se întâlnească. Am scos repede telefonul să mă uit în lista de prieteni a soţiei, să-l caut pe acel Savu. Din păcate, lista de prieteni nu era la public. Am căutat-o pe această femeie în lista mea. Avea dreptate, era acolo. Îmi amintisem de poza ei în momentul când i-am dat acceptul. Nici ea nu-l avea în lista pe acest Savu.

Până la urmă nu puteam să rămân la nesfârşit în acel loc, trebuia să mă întorc la lucru. Dacă în prima fază, nu îmi mai venea să mă întorc la lucru, acum cheful dispăruse complet. Starea de spirit a fost dată peste cap şi nu credeam că voi fi concentrat la ceea ce aveam de făcut, iar când şefii sunt prin preajmă, treaba este şi mai complicată. Până la urmă mi-am sunat şeful şi i-am spus că nu reuşesc să mă întorc. Am minţit, dar trebuia.

Îmi venea să mă duc acasă. Dacă ei se întâlnesc în timp ce mă aflu la muncă? Ar avea ea curaj să aducă un bărbat străin în casa noastră? Să rişte atât de mult? Ar putea să se întâlnească la un hotel până la urmă. Femeia asta mi-a dat o “jucărie” cu care să mă joc… să întorc fiecare idee pe fiecare parte, să o răstălmăcesc, să pun întrebări şi tot eu să ofer răspunsuri, deşi nu era cea mai isteaţă cale de afla ceea ce mă interesa.

După o plimbare mai lungă, era timpul să ajung acasă, mai devreme ca de obicei, dar nu atât de devreme dacă aş fi luat decizia de a mă duce direct spre casă, fără să mai pierd timpul cu întrebările şi plimbatul. Soţia, era deja acasă. Primul lucru pe care l-am făcut când am intrat, a fost să văd dacă are telefonul în apropiere. Al doilea lucru, la care mă gândisem îndelung în timpul plimbării, să-i observ reacţia când va vedea că am ajuns mai devreme acasă.

La prima, nu avea telefonul lângă ea. Îl văzusem aşezat pe măsuţă, departe de canapea. Se afla la încărcat. În schimb, despre reacţia ei aveam ceva semne de întrebare. Sprâncenele ridicate, ochii mari, săritoare să mă întâmpine imediat cum am ajuns acasă… erau elemente clare că are ceva de ascuns. Femeia care mă sunase nu greşise, avea ceva informaţii. Treaba mea era să dovedesc.

– Bună iubitule!… ai ajuns mai devreme, dar te văd cam abătut. S-a întâmplat ceva?

– Nimic deosebit. Am avut o zi grea, nimic mai mult. Ţie cum ţi-a fost?

– La fel, precum în fiecare zi.

Încercam să-mi aduc aminte când a fost ultima dată când am întrebat-o cum i-a fost la muncă. Identificasem un element din partea mea de vină. Unei femei dacă nu-i acorzi atenţie, o caută în altă parte. De altfel, este valabil şi invers. Un bărbat care nu primeşte atenţie, cerşeşte în altă parte. Relaţia mea extraconjugală avută acum doi ani, a pornit exact din lipsa atenţiei. Ne certam mai des atunci, iar relaţii intime aveam când şi când.

Degeaba am încercat să fiu la fel ca în alte seri, oricât de obosit aş fi fost. Dar nu mi-a reuşit. Nici la masă nu am fost mai harnic. Abia m-am atins de mâncare. În sinea mea era… sigur bănuieşte ceva, după felul în care mă priveşte. O privire suspicioasă.

Nu cumva acea femeie a contactat-o şi pe ea? Dacă a făcut-o, care era motivul pentru care nu mi-ar fi spus? Multe întrebări, multe dileme şi zero răspunsuri. Speram să pot dormi liniştit după ce voi face un duş. Nici asta nu mi-a reuşit. Aşezat pe spate, cu mâinile sub ceafă, priveam către tavan. Începusem să am alte tipuri de întrebări. Poate de aici ar fi trebuit să încep.

Care este motivul pentru care mă deranjează? Sunt oare gelos şi posesiv? Ar trebui să fiu corect cu mine şi să las lucrurile aşa cum sunt, chiar dacă asta era realitatea. O discuţie calmă şi relaxată, constructivă, despre subiect ar fi fost necesară, să aflăm unde ne situăm. Cum eu nu am fost corect faţă de ea şi am înşelat-o, cum aş putea să-i cer tocmai acest lucru.

Cu greu am adormit, plin de gânduri, de întrebări punctuale, răspunsuri ce întârziau să apară şi filosofie de viaţă.

Domnu' Roz

Autor: Domnu' Roz

Domnu' Roz +18 – Artă erotică, povestiri, fantezii…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.