Trenul de noapte

Eram colegi de serviciu de vreo 2-3 ani. Diferența apreciabilă de vârstă (cam 15 ani) „în favoarea mea”, nu lăsa loc niciunei apropieri de alt gen. Sunt un tip decent, chiar dacă preocupat, uneori, de femeile din jurul meu. Cu Lili, însă, nu era cazul. Micuță, cam bondocuță, vag roșcată și cu destui pistrui, dintre care abia îi mai remarcai ochii albaștri, nu foarte vioi, dar nici melancolici. Adică așa… nicicum. Tăcută, chiar prea tăcută. …

Cochețică (ținută vestimentară îngrijită, manichiură-pedichiură întotdeauna la zi, chiar și părul era aranjat „corespunzător”; cu ajutorul fixativului, să nu care cumva să miște un fir din el, pe alăturea). Nu că n-ar fi avut, biata de ea, pe „vino-peste-mine”. Orice femeie ne-slută (sau diformă fizic, sau cu alte defecte fizice) poate beneficia de atenția unui bărbat normal, așa cum mă consider și eu, fără falsă modestie. Ea, însă… vai de capul ei. Părea o frigidă resemnată în ale ei.

Măritată cu un fel de șefuleț de la Culte, cam golan de felul lui, sigur năbădăios și autoritar, căruia îi răbda scatoalcele doar de dragul celor doi copii mici… prea mici ca să-i poată crește de una singură. Era, totuși, o tipă cerebrală. Poate prea cerebrală, în sensul respectării stricte a obligațiilor, regulilor și altor cutume. Până și tăcerile sau retragerile ei în sine păreau bine cumpănite, chiar calculate. Odată, când izbucnise în plâns după un telefon „matrimonial”, încercasem să o calmez și încurajez. Chestie care i-a sporit o brumă de încredere în colegul de birou care eram.

Deplasarea în interes de serviciu undeva, într-un oraș din celălalt capăt de țară, picase pe neașteptate. Ar fi trebuit să merg, inițial, eu și cu un alt coleg. Dar acela… ghinion: călcase strâmb (la propriu) și nu mai era disponibil. Șeful instituției, fără să stea prea mult pe gânduri, a desemnat-o imediat. Era singura fără altă treabă urgentă în companie. Doar că… colegul cel ghinionist și, pe această bază, proaspăt gipsat, cumpărase deja biletele de tren. O cușetă cu două paturi.

I-am spus femeii cum stau lucrurile, am asigurat-o că nu are de ce să-și facă griji cu mine. Nu că mă consider, chiar sunt om serios, n-am sărit niciodată pe o femeie, așteptând cel mult un semn, ceva, din partea acesteia. Dacă era… Dacă nu – nu. Poate de aceea, nu fusesem, în viața mea, refuzat.

(Ba da, să nu mint: de fosta mea dirigintă din liceu, pe care după niște mozol fierbinte, încercasem să o fut; dar au apucat-o grijile că nu… că sunt încă un copil… că nu-i frumos… în fine, prostii de genul ăsta).

Lilișor a zis, fără nici o emoție sau alt gen de afectare, că chestia cu dormitul împreună nu e nici o problemă. Când am ajuns la tren, ne-am întâlnit pe culoar cu un tip care, mi-a spus ea făcând prezentările, îi fusese coleg de facultate. Au rămas să mai sporovăie. Eu m-am băgat în cușetă, mi-am pus rapid straiul de noapte și m-am suit, cavaler, în patul de sus. Ba chiar am ațipit, căci trenul pornise deja. M-a trezit, la foarte scurt timp, zgomotul ușii trântite nu o dată, ci de două ori.

Colega părea că nu știe cum să o închidă. Am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, dar a zâmbit (cum nu prea obișnuia să facă), asigurându-mă că s-a descurcat. Atât de bine, încât a sucit încuietoarea, punând și lanțul de siguranță. Apoi, parcă mă descoperise acolo, în patul de la etaj.

– Ce te-ai cocoțat așa de sus? M-a întrebat.

Hopaaa! Am găsit o replică glumeață:

– Ca să fiu la înălțime, draga mea. E aerul mai bun aici.

În acest timp, se dezbrăcase într-un fel de tricou, păstrându-și dressul pe ea. Spre surprinderea mea, avea forme atrăgătoare, chiar apetisante: talie, șolduri frumos evazate de sub ea, pulpe dolofane. Dar… o asigurasem că sunt om serios, ce naiba! Așa că nu-i rămânea decât ei să regrete, eventual, angajamentul asigurator luat de mine. Dar, pentru că tot eram pe glumă, am întrebat-o candid:

– Vrei să facem schimb de paturi?

– Eu, nu…

– Atunci, poate vrei să urci aici, am îndrăznit eu, ghiduș.

A lăsat câteva secunde de pauză. Nu multe… apoi, cu o voce ușor gâtuită de emoție, a îndăznit:

– Nu. Poți să te deranjezi tu, dacă vrei.

N-am așteptat să repete invitația sau, Doamne ferește, să se răzgândească. Din trei mișcări, eram jos, pe podeaua cușetei. Ea stătea lungită în patul ei, parcă puțin stingherită de îndrăzneala avută. Evita să mă privească. Doar își mișca, nervos, degetul mare de la piciorul drept. Apoi, cu un gest destul de brusc pentru felul ei (căci era femeia pe care nu o simțeai când deschide gura să vorbească, când se ridica de la birou, ieșea ori intra în încăpere) și-a mutat trupul spre peretele patului, făcându-mi loc lângă ea. Mda… nu mai aveam dubii.

Mi-am trecut o mână pe sub ea. Am constata că tremura. S-a mai răsucit odată și a stins lumina ce venea de la lămpița așezată pe peretele de la capul patului. Apoi mi-a șoptit, grijulie:

– Atâta te rog, doar: să nu faci zgomot! Nici unul, da?

Nu se auzeau decât roțile trenului, clănțănind ritmic peste rosturile șinelor. Vagonul se legăna, parcă duios. Dar și provocator. Am lăsat-o câteva secunde, să văd dacă mai avea și alte idei sau cerințe. Nu. Doar tremurul părea că i s-a accentuat. Răsuflarea îi era fierbinte și precipitată de emoții… de tensiunea sexuală creată. Cum stătea cu fața-n sus, m-am ridicat într-un cot și am sărutat-o pe obraz; apoi, gura mi-a alunecat pe ureche, gâdilându-i lobul cărnos, pe gură.

Mi-a răspuns, la început timid, apoi din ce în ce mai pătimaș. Da, colega mea era disponibilă rău… dar rău de tot. Nici n-am apucat să încep manevrele de a-i scoate tricoul, că a luat singură inițiativa. Apoi sutienul și, dintr-o mișcare, dresul împreună cu chiloții. Mirosea bine, părea proaspăt și intens parfumată. Da, în wagon-lits nu ai unde face dușul premergător. Lili avea sânii mici, dar demni de luat în seamă, sfârcurile îi erau, deja, țepene, chestie pe care am simțit-o de la primele mele mângâieri.

Cu multă îndemânare, mi-a pipăit penisul, care se prezenta mai mult decât promițător, trăgând imediat jos, cu o mișcare sigură, șortul cu care eram îmbrăcat. Deși patul era cam prea îngust pentru preferințele mele, am trecut la acțiune cum se cuvine. Săruturile îi alunecau pe gât, apoi pe sâni, chestie care a înfiorat-o, evident. Gemea ușor, adică mai mult suspina, încercând să-și reprime orice sunet. Un braț neașteptat de puternic m-a agățat, trăgându-mă cu nădejde.

– Hai, vino peste mine! Mi-a șoptit, extrem de ademenitor. Cum puteam să nu-i dau ascultare?

– Ai o poziție preferată? I-am susurat în ureche.

– Încearcă-le și tu… apoi chicotind… și vezi care mi se potrivește cel mai bine. Pe aia o prefer.

I-auzi la muta de Lilișor, domnule! Ce mai, trebuia să mă pun pe căutat! Înainte de asta, totuși, am vrut să mă asigur că nici nu greșesc, nici nu o dezamăgesc pe draga mea colegă:

– Ceva restricții… pe undeva?

Ardeam de nerăbdare să o penetrez, dar totuși… să nu avem surprize sau dezagremente. Spațiul era prea îngust, iar timpul prea scurt pentru erori procedurale, nepotriviri sau dezamăgiri.

– Nu în fund… nu suport.

– Dar… până la fund?

– Sigur că până la fund, mi-a șoptit, cu subînțeles.

Și am înțeles. Mă pregăteam să o încalec, voinicește, dar am văzut că-mi opune rezistentă. Mai mult, m-a împins destul de ferm pe spate, urcându-se agil peste mine.

– Îți place să stai deasupra, doamnă?!

– Da. Ador să mă mișc cum îmi vine.

N-aș fi crezut. O credeam femeia supusă, fără pretenții sau inițiative de vreun fel. Nu mi-a răspuns. Dar săruturile ei, asezonate cu mici cercuri făcute cu limba în gura mea, au început destul de repede să coboare: bărbie, gât… Wow! După ce mi-a gâdilat mameloanele, continua, încet, mai la vale. Stomac, buric… Mamăăă! Ei poftim… ce meserie știa doamna – ca o veritabilă profesionistă. Îmi stătea pe limbă să o întreb dacă și lui bărbatu-său îi face aceeași toaletă, dar m-am abținut la timp.

Nu-mi folosea la nimic și, în fond, eram destui acolo, pe scândura aceea îngrozitor de îngustă… pentru câte ne treceau în acel moment prin cap… și, firește, prin alte părți. Ce mai… A ajuns cu bine „acolo” și mi-a înșfăcat-o încet, dar ferm, cu grijă, din aproape-n aproape. Limbile scurte și delicate alternau cu sărutări savante pe gland, apoi de-a lungul „obiectului” din ce în ce mai zdravăn întărit. Ajunsă acolo, revenea, tacticos, fără grabă, la vârf.

Încet, cu multă delicatețe, își rotea limba (aia a ei, de „mută”) în jurul capului, lingându-l fin, din atingeri scurte și ușoare. După scurtă vreme, mi-a înghițit-o, parcă hotărându-se să facă lucrurile serios, mi-a înghițit-o pe toată, până aproape de cotor. Apoi și-a retras gura, încet, cu buzele apăsate pe ea. Adică invers decât procedează, îndeobște, femeile care bagă forță în decalotare și avansarea lacomă spre capătul celălalt. Senzația era teribilă, mai ales că acest du-te-vino era lent, lasciv, insidios.

– De unde-ai învățat tu chestia asta, iubire?

– De la grădiniță. A făcut o pauză de efect, apoi a continuat. Doamna educatoare ne-a spus să retragem buzele încet, ca să simțim cum se cuvine gustul acadelei pe care o sugeam. Nu-ți place?!

Eiii… ba bine că nu. I-am tras fofoloanca peste mine și, într-un 69 bine coordonat, am început să o ling. Încet, de la cur către pizdă, apoi până la clitoris și înapoi, alternând ritmul cu care îmi mișcam limba. Părea foarte fericită, căci a început să gâfâie tot mai intens. Se apropia orgasmul. Destul de repede. Dar, dacă era nefutută… Ideal era să-mi pot da și eu drumul, în același timp, dar nu ne înțelesesem cât mă pot întinde. Ei, drăcie!… Nu se făcea să abuzez.

Dar mi-am adus aminte că, printre interdicții, figura doar analul. Așa că am mers înainte mai cu curaj. De obicei, femeile măritate te lasă să termini în vaginul lor cald, doritor și primitor. Căci, la nevoie – se culcă și cu dumnealui, iar apoi… Numai Dumnezeu știe al cui o fi, nu?…

Colega Lili se cam dezlănțuise, totuși. Inclusiv sonor; așa, cam ca o locomotivă. Noroc că șinele, zguduielile și scârțâiturile vagonului vechi îi acopereau o parte din reacții. Doar ea ceruse liniște, nu? Zguduitura orgasmică i-a venit, în urma unui crescendo ajuns la paroxism. Noroc că mi-a eliberat-o la timp. Și-a înfipt dinții în burta mea – tot e bine… se putea și mai rău, nu? Apoi, epuizată, vlăguită, s-a prăbușit peste mine, respirând sacadat.

După ceva timp, și-a dat seama, totuși, că „a mea” rămăsese tare, deci plină cu spermă ne-evacuată. Așa-i când vrei să fii domn… Cu mișcări fine, îi mângâiam bucile, ducându-mă încet, cu vârful degetelor, în sus, de-a lungul spatelui. La început, părea să nu bage de seamă, dar curând a început să geamă, să toarcă asemeni unei pisici răsfățate. Îi plăcea!

S-a ridicat singură, chiar dacă fără prea multă grație ori senzualitate, de deasupra mea. Înghițise tot ce-i servisem în gură. Așa că s-a dat jos din scândura-pat, a deschis ușița de la lavabou, și-a clătit gura din sticla cu apă pe care nu am văzut când și-o pregătise. Apoi a luat unul dintre prosoapele împăturite acolo de compania feroviară și a început să se șteargă energic, dar cu multă atenție, între picioare.

– Să știi că eu nu mi-am dat drumul, i-am spus, ca să nu mă creadă „vinovat” de umezeală de acolo.

– Știu. La mine, însă, e nevoie. Dacă vrei să continuăm…

Lumina palidă din lavabou îi lumina frumos chipul și partea superioară din trup: gât, umeri, curbura spatelui. Așa, arăta foarte bine, incitant și excitant. M-am ridicat și am îmbrățișat-o, tandru, din spate, apucându-i sânii micuți, dar neașteptat de tari. Părea plină de foliculină (hormon secretat de glandele sexuale feminine). Imediat mi-a preluat inițiativa și s-a aplecat, sprijinindu-se cu mâinile pe marginea chiuvetei.

Picioarele, ușor depărtate, îmi dădeau cale liberă… că tot evoluam pe calea ferată. Din păcate, diferența de înălțime dintre noi făcea dificilă penetrarea, deși ea mă invita cu o voce intensă, chiar dacă șoptită. Câteva genuflexiuni ale mele păreau a rezolva chestia, dar lubrifierea excesivă mi-o făcea mereu să scape, oricât de excitat aș fi fost. Mie, cel puțin, îmi era clar că așa nu merge. I-a fost și ei.

– Stai puțin… mi-a spus, deși era concentrată, chiar chinuită.

– Nu-ți place pe la spate? Dacă vrei…

– Îmi place în orice poziție. Doar că tu ești prea înalt, iar eu prea mică.

– Poate mai crești…

Nu a gustat gluma. Ca să mi-o țină în formă, mi-o masa cu o îndemânare admirabilă. În scurt timp, s-a întors pe pat, punându-se în genunchi și sprijinindu-se în coate.

– Hai, bagă-mi-o acum!

A mers! Avea, totuși, o pizdulice destul de strâmtă, sau poate doar strâmtată de nefolosință, cum se mai întâmplă la unele femei atinse de sindromul NF. Am început să pompez rar, dar în forță, cu mici pauze între in put și out put. Reacția ei nu s-a lăsat așteptată:

– Mă rupi, dragule. Mă omori, zău așa!

– Să o iau mai încet?

– Dar ce, ți-am spus eu așa ceva?!

Apoi și-a schimbat din nou poziția, îndreptându-și corpul, lipindu-se cu spatele de mine și apucându-mă, tandru, pe după gât. În felul ăsta, o aveam sub controlul meu absolut. Nu mai trebuia să o țin de talie, așa că mi-am folosit altfel mâinile: cu degetele uneia dintre ele îi masam un sân, iar cu celelalte, de la mâna dreaptă, o lucram la clitoris. Plăcerea ei părea maximă. Scâncea ușor, mă trăgea cu ambele brațe spre ea, șoptindu-mi cu răsuflarea fierbinte:

– Hai, iubitule! Hai… îți vreau sperma în mine. Dă-ți drumul, te rog, umple-mă.

Am mărit ritmul, ca să ajung la orgasmul pe care îl tot amânasem, ca să prelungesc plăcerea. O aud, dintr-o dată, cu glas limpede, precis, apăsând pe fiecare consoană și lungind vocalele:

– Vreau un copil de la tine. Haaaiiii!…

Am crezut că n-aud bine sau că visez. Trenul se găsise iar să zgâlțâie pe șinele vreunui triaj feroviar, locomotiva fluieră, de parcă era și ea în aceleași călduri… apoi a început să frâneze. După ce mi-am dat drumul, epuizat, s-a oprit și trenul. De afară se auzeau glasuri de călători care își căutau vagonul. Lili s-a desprins, s-a întors și m-a sărutat cu o nebănuită tandrețe. Apoi, cu un ton ghiduș, privind prin geamul a cărei jaluzea era lăsată doar pe jumătate:

– Ce chestie nostimă! Noi îi vedem, iar ei, nu. Îți dai seama ce încântați ar fi?

– Dacă vrei, pot să aprind lumina, i-am replicat râzând.

M-a sărutat iarăși, cu multă afecțiune, apoi a adăugat:

– Da, chiar… e tot ce ne mai lipsește.

Apoi, cu glas parcă preocupat:

– Câte ore mai avem până la Oradea? În ce gară om fi, oare?

După forfota de afară și melodia din megafoane, părea Brașov. I-am spus. A început să râdă, cu un dichis numai de ea știut.

– Semn bun. Înseamnă că… Să-ți spun?

– Spune. Cred că poți să ai încredere în mine.

– Săptămâna mea de miere, cu Marcel, tot la Brașov a fost. Și aici s-a „prins” Sabin al meu. Nu e nostim?

Doamne, la ce-o ducea capul!… Am priceput că femeia asta pusese de mult ochii pe mine acolo, în biroul open space. Și că anumite țâfne, aparent nejustificate, ar fi putut să exprime frustrarea ei că nu o bag în seamă… că nu mă dau la ea. Cine s-ar fi gândit că muta asta încuiată, speriată de bombe (cum o alintau, pe din spate, colegii noștri mai tineri) poartă în ea un asemenea combustibil volitiv și erotic? Da, avea dreptate proverbul acela cu apele liniștite sunt cele mai adânci. De fapt, „Apele line sunt amăgitoare”.

Am riscat o întrebare (În fond, nu avea unde să plece, trântindu-mi ușa în nas):

– Auzi, darling? Sunt primul cu care îl înșeli pe dragul tău soț?

Nu s-a bosumflat, cum mă temeam că se va întâmpla. A rămas pe gânduri. Îi venea bine acolo, întinsă pe burtă în pat.

– Crezi ce vrei. Inclusiv că-s curvă.

M-am dus peste ea, îmbrățișând-o și șoptindu-i la ureche:

– N-am spus asta, iubito. Nici prin cap nu mi-a trecut, crede-mă.

– Daa… că altă treabă chiar n-am.

S-a răsucit cu fața-n sus, atârnându-și fiecare picior pe câte un umăr al meu. Apoi mi-a șuierat în ureche, cu intonația Femeii Păianjen, mai ceva ca locomotiva trenului care ne oferise ocazia să ne futem:

– Că ești primul, al treilea sau al șaptelea… chiar n-are nici o importanță, dragule. De mult pusesem ochii pe tine și îmi imaginam, fără nici o speranță, cum ar putea fi să facem sex nebun. Tu, domnul serios, controlat, familist, cu o nevastă arătoasă…

– N-aduce anul ce aduce trenul, i-am răspuns eu, în timp ce mi-o înfigeam, cu curaj, în ea.

Chiar atunci, garnitura aia pomenită în glumă se puse în mișcare, cu o zguduitură bruscă și care m-a făcut să intru în pizda ei chiar până în fund, așa cum îmi ceruse. Sprijinită doar pe umeri, cu picioarele în aer, femeia dădea din cur, în sus și în jos, așa cum nici mecanicul, nici controlorul trenului în care ne aflam nu și-ar fi putut imagina. Ce știu ei, proștii, câte secrete poartă cu el un tren de noapte?

Povestire scrisa de Barbu A.

Dacă ţi-a plăcut ceea ce ai citit… nu beau cafea… dar cu o prăjitură mă poţi cumpăra… ador “savarina”.

https://revolut.me/florincerchez

Materialele publicate pe acest blog intră sub incidenţa dreptului de autor. Copierea totală sau parţială, distribuirea şi difuzarea neautorizată reprezintă o încălcare a dreptului de autor şi se pedepseşte conform legii. Pentru contact folosiţi adresa: domnuroz@yahoo.com