Sărind cu uşurinţă peste pârâul ce curgea clipocind, el înainta cu paşi silenţioşi până la mine. Sub ochii lui scrutători, mă îmbujorez stânjenită. El înalţă ironic o sprânceană, zâmbi vag şi, calm, aştepta ca eu să mă prezint. Tăcerea se prelungeşte. Bărbatul spune:
– Cred că te-am văzut undeva, însă din păcate, întotdeauna de la depărtare.
– Desigur, îi răspund, ruşinată de lipsa mea de maniere, dar tulburată de privirea acelor ochi. …





